Parliamentary debates

Domnul Radu Mircea Berceanu:

Are cuvântul domnul Lazăr Lădariu, din partea Grupului parlamentar PUNR, urmează domnul Liviu Spătaru, din partea Grupului parlamentar USD-PD.

Domnul Lazăr Lădariu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Şapte ani s-au petrecut de la entuziasmul general al serii de 8 februarie 1990, abia cuprins atunci în Sala Polivalentă, când nu întâmplător tocmai în Târgu Mureşul unui Ardeal, prin ai cărui munţi se aude tânguirea fluierului Iancului şi dăinuie durerea testamentului lui, prin ale cărui oase mai trozneşte roata cea frângându-l pe Horea, se năştea Vatra Românească. Atunci, în acel început de făurar, când ura minoritară a unora împotriva majorităţii unei ţări alunga românii din judeţele Harghita şi Covasna, când, puşi în fruntea UDMR, lideri foşti comunişti nostalgici au împins oraşul de pe Mureş la un pas de război civil, din durere se năştea vatra românilor, viitoarea stâncă de care s-a izbit şi s-a spart valul iredentist.

Ce vroiau vatra şi vetriştii? În primul rând, unirea românilor risipiţi, dintr-o gravă eroare istorică, în două state româneşti, a celor împrăştiaţi prin Timocul sârbesc, Macedonia, Grecia, Albania, Bulgaria, Ungaria, Ucraina subcarpatică. Vatra Românească se vroia şi se vrea un semnal al redeşteptării naţionale, de la crestele Carpaţilor până în ţinutul Herţei, ajunsă din păcate azi doar cu ceva peste 2 mii de locuitori, din Insula Şerpilor la Vladivostok, din sudul Basarabiei la Magadan, din Sahalin la Kazahstan, din nordul Bucovinei dincolo de Cercul polar, pe unde au ajuns, cu forţa duşi, în blestematul an 1940, pentru unica vină că s-au născut români pe pământul lor din totdeauna, ducând cu ei pretutindeni imaginea României mari, cu dorul moşiei celei ştefane. Dacă ei vor număra azi 5-6-7 sau 10-12 milioane, cum susţine Sandu Timoc, nu asta are vreo importanţă. Dacă te tai la degetul cel mic, te doare întreaga mână. În inima Vetrei Româneşti de la Târgu Mureş, continuatoarea Astrei, a memorandiştilor şi a făuritorilor Unirii la 1 Decembrie 1918 încap toţi românii.

Timpul a trecut repede iar visul cel de acum 7 ani al românilor, generat de acel entuziasm general născut de o singură voinţă şi un singur gând, când în cântecele românilor zburau spre înalt caschetele ofiţerilor Armatei române, veştnic alături de neam în momentele grele, s-a mai veştejit. Românul uită repede furtuna şi nenorocirile. Românii, odinioară uniţi şi neclintiţi în iubirea de neam şi de ţară, azi şi mai dezbinaţi, abia acum îşi dau seama că faţă de 8 ctombrie 1990, când se năştea Vatra, situaţia nu-i cu mult schimbată.

Singura deosebire, cum spunea domnul doctor Zeno Opriş, preşedintele Uniunii Vatra Românească, este aceea că suntem mai bătrâni, mai obosiţi şi uneori mai săraci... şi tot atât de umiliţi. Un soi de bizantinism păgubos, poate, îi face pe unii să uite vremea când ni se căuta nod în papură, să ignore minilovitura de stat de la Târgu Mureş, vijelia din 20 martie 1990, cele 300 de sate şi biserici arse la 1848-1849, cei 40 de mii de români ardeleni ucişi atunci, morţii de la Ip, Treznea, Moisei, Sărmaşu, Hedin, Aita Seacă, Sighiştel, milionul de fraţi basarabeni din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, să nu ia în seamă obrăznicia neprietenilor care în ultimul timp îi fac vinovaţi tot pe românii, care, jigniţi, umiliţi în propria lor ţară, nu au mai îngăduit în martie ‘90 insuportabila călcare pe bombeu şi, mistificând azi grosolan istoria, transformă călăii în victime. Să uite oare unii chiar atât de repede că uneori istoria se repetă şi se rescrie doar cu altă cerneală?

Pentru a se împlini o dorinţă eminesciană cuprinsă în versurile: "Iar noi codrului ne ţinem,/cum am fost, aşa rămânem..." va trebui să deschidem uneori mai bine ochii. Nu aş vrea ca afirmaţia mea să fie luată drept provocare, dar dacă nu ne vom trezi la timp, odată şi odată, s-ar putea amarnic să regretăm!

Vă mulţumesc.