Parliamentary debates

Domnul Aurel Bălăşoiu:

"O Românie înmormântată"

Interdicţia de a-şi lua bun-rămas de la rudele aflate pe patul de moarte îi duce pe mulţi la disperare. Este un strigăt deznădăjduit şi mut. Cunosc mulţi oameni care nu au putut să fie alături de mama, tata, copilul, fratele, sora, bunicul sau bunica în ultimul moment al vieţii lor, oameni care au fost azvârliţi între 4 scânduri în lumea de dincolo. Parcă ar fi un lagăr de concentrare ceea ce se întâmplă acum.

Doliul, în aceste vremuri, cere de la cei ridicaţi la ceruri şi de la rudele lor ceva cu mult peste puterile noastre. Nu pot şi nu au voie să se îmbrăţişeze de rămas-bun, se moare în singurătate, nimeni nu ţine mâna omului care moare.

Tot în singurătate se petrece şi înmormântarea.

Corpurile neînsufleţite sunt învelite în cearşafuri îmbibate cu soluţie cu clor, iar apoi, în saci din polietilenă şi sicrie închise ermetic.

Când rudele răposatului sunt pregătite pentru ceremonia de înmormântare, angajaţii de la morgă transportă sicriul închis, în care se află decedatul, până la cimitir, fiind interzise şi slujbele funerare în biserici, iar apropiaţii rămân la o distanţă de 2 metri de sicriu.

Nimeni nu obiectează împotriva acestor abuzuri, nu schiţează niciun gest, restul politicienilor tac.

Toată lumea tace. Nimeni! Nimeni! Nici măcar poporul!

Oamenii din ziua de astăzi nu mai au instinct şi se subjugă oricăror reguli impuse. Ne dăm voinici pe reţelele de socializare, iar când trebuie să ne apărăm drepturile şi libertăţile, ne pierdem raţiunea şi ţelul.

Acceptăm absolut orice, sau dacă nu, vorbim în şoaptă, suntem viteji pe Facebook, iar când trebuie să ne apărăm drepturile, ne trezim în stradă cu o mână de oameni, cu ajutorul cărora forţele de ordine îşi fac norma la amenzile impuse de acei ticăloşi care se folosesc de vulnerabilitatea şi de suferinţa oamenilor, pentru a profita politic cei care, cu o imoralitate colosală, se caţără pe cadavre pentru a-şi construi o tribună de la care să răspândească inepţii.

Pentru că tăcem, credeţi că merităm să fim călcaţi în picioare?