Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

Declaraţia mea se referă la nevoia unei discuţii serioase şi aplicate despre stat şi despre rolul său, în general, subiect pe care l-am mai supus atenţiei dumneavoastră. Nu putem continua să căutăm vinovaţi pentru pentru eşecurile şi greşelile guvernărilor, oricare ar fi ele, doar într-o parte, fără a lua în considerare întregul. Iar întregul nu exclude pe nimeni, nu trebuie să discrimineze între diversele componente ale societăţii. E simplu să dai vina pe stat pentru a scăpa de responsabilităţile care revin fiecăruia dintre noi.

Acest tip de abordare face mult rău statului şi credibilităţii acţiunii sale. Într-o ţară în care toate sondajele arată că este nevoie de stat, de politici intervenţioniste, s-a dezlănţuit o intensă campanie de demonizare a statului, pornind numai de la discuţia pe marginea nevoii de restructurare a cadrului fiscal. Un popor de stânga, prin nevoi şi interese, pare că cere mai multă dereglementare, mai puţine politici sociale şi mai puţină solidaritate.

Da, statul român are nevoie de o revizie de fond, la nivel legislativ, instituţional şi al funcţiilor sale. Dar de aici şi până la a condamna, în bloc, acţiuni de genul completării personalului din ministere, din administraţiile locale, din sănătate, din educaţie şi ajutoarele sociale, e cale lungă. Situaţia cea mai grea va fi, în curând, în educaţie, iar ea este deja gravă în sistemul de protecţie a copiilor. Se schimbă generaţiile în rândul angajaţilor din aceste sectoare. De unde vor fi recrutaţi înlocuitorii lor? Cine mai vine să lucreze la stat, când angajaţii săi sunt trataţi ca nişte paraziţi care sug sângele poporului? Populismul ne face foarte mult rău, inclusiv în efortul de reformare a statului şi de creştere a calităţii serviciilor oferite de stat.

Trebuie să spunem deschis: statul este un actor economic ca oricare altul, dar doar în anumite domenii, şi doar acolo, poate fi judecat cu instrumentele analizei economice. Într-o societate complexă nu se reduce totul la piaţă, la concurenţă, la cerere şi la ofertă. Există o piaţă a combaterii sărăciei şi a excluziunii? Şi atunci ce facem? Cum rezolvăm lucrurile? Pentru că statul are obligaţii în acest domeniu, nu corporaţiile sau alţi actori economici. Renunţăm la această funcţie a statului, pentru că banii destinaţi acestui domeniu ar trebui, zic unii, folosiţi pentru a ajuta sectorul economic? Ce fel de model social adoptăm? Sau nu mai avem nevoie de o parte a societăţii, cea mai fragilă economic şi social, care ne încurcă în drumul nostru spre cele mai înalte culmi ale progresului economic şi ale bunăstării?

Statul este doar un instrument. Până la urmă, depinde de noi, cetăţenii, la ce şi cum îl folosim. Dar nu ne putem permite luxul de a renunţa la el, lăsând sarcinile lui exclusiv pieţelor, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ne aşteaptă o explozie socială. E momentul să gândim din perspectiva timpului lung.