Parliamentary debates

Domnul Dorel Covaci:

"Atac nou la adresa Bisericii - Ce facem cu libertatea noastră?"

Propunerea domnului deputat al Alianţei USL, Remus Cernea, privind finanţarea cultelor religioase din România exclusiv din contribuţia enoriaşilor, asemenea aşa-zisului model german, nu se încadrează nici în programul politic al USL, nici în contextul realităţilor româneşti şi, se pare, contrar celor afirmate de iniţiatorul proiectului, nici în practica majoritară europeană.

De ceva timp, asistăm, nu numai la nivel naţional, ci planetar, la un proces atent orchestrat de profanare a sacrului, care induce o stare constantă de dezgust şi de deznădejde în sufletele cetăţenilor. Sunt convins că dacă există neajunsuri în cadrul Bisericii, ele vor fi îndreptate în sânul ei, de către cei care o conduc. Valul de critici şi informaţii false, fabricate şi diseminate cu regularitate prin toate canalele de comunicare posibile, are însă scopul de a dărâma una dintre cele mai stabile şi mai de încredere instituţii, responsabilă de păstrarea echilibrului şi a unui fundament solid al societăţii.

Este deranjant să observăm că obişnuiesc să vorbească despre credinţă şi Biserică tocmai cei care nu o au nici pe una, nici pe cealaltă. Am fi tentaţi să le spunem: "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!", dar am greşi mult, căci, în fapt, aceştia nu fac decât să se ralieze unei strategii continue de denigrare a Bisericii şi conducătorilor ei, iniţiată de grupuri de interese străine, potrivnice binelui ţării şi poporului român.

În România, potrivit unor informaţii greşit sau rău intenţionat interpretate, s-a proliferat ideea că, anual, Biserica Ortodoxă primeşte din partea statului 540 milioane euro, echivalentul a 0,4% din PIB, când, de fapt, Patriarhia Română a primit doar 55 milioane euro. De aici, o pleiadă de mizerii direcţionate înspre biserici şi personalul deservent.

Realitatea este că, în majoritatea ţărilor europene, Biserica nu funcţionează separat de stat şi este finanţată parţial din fonduri publice.

În fapt, aşa-zisul model german este cu totul altul: bisericile catolice şi protestante (căci nemţii sunt 68% catolici sau protestanţi) primesc fonduri consistente din partea guvernelor federale, statale, locale. Guvernul finanţează renovarea şi întreţinerea clădirilor bisericeşti şi salariile profesorilor de religie. Pe lângă acestea, populaţia plăteşte şi o taxă reţinută la sursa de venit, care se direcţionează spre cultul religios al fiecăruia. Potrivit estimărilor, acest impozit către biserici însumează anual aproximativ 10 miliarde euro. Mai mult, bisericile sunt scutite de taxa pe proprietate, de impozitul pe profit şi nu fac obiectul vreunei supravegheri de stat. Toate acţiunile bisericilor, ca societăţi publice, sunt considerate acte de caritate şi se scutesc de impozite.

M-a bucurat atitudinea luată de colegii deputaţi, care şi-au exprimat hotărârea de a sprijini bisericile în nobila lor misiune ce o au de împlinit în societatea românească. Mă alătur, la rândul meu, acestei largi majorităţi, care susţine, fără rezerve, credinţa şi Biserica creştină. În viaţa poporului român, Biserica nu a fost niciodată un rival, un adversar, un concurent al statului, ci spaţiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a cerului, "arcul dintre arşiţa zilei de acum şi speranţa zilei de apoi". Fiind o instituţie care nu realizează profituri, Biserica are nevoie de asigurarea unor fonduri, în vederea susţinerii activităţii sale. Modul în care statul înţelege să o sprijine arată poziţia pe care o are acesta faţă de Biserică, importanţa pe care i-o acordă şi preocuparea pentru asigurarea continuităţii activităţii acesteia.

Potrivit Constituţiei României, în art. 29 alin. 5, cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate. Implicarea Bisericii în aspectele vieţii sociale a crescut simţitor în ultima perioadă, cu mari eforturi din partea instituţiei şi a conducerii ei. Sprijinul statului pentru biserici şi autonomia acestora faţă de stat ţine de tradiţia începutului primelor state medievale ale secolului al XIV-lea. Bineînţeles, abordările şi cuantumul sprijinului a variat de la o perioadă istorică la alta, de la un principe domnitor la altul: Ştefan cel Mare, în sec. al XV-lea, a înmulţit averile mănăstireşti, pe când Alexandru Ioan Cuza a secularizat sau etatizat aceste averi, în sec al XIX-lea, asigurând totuşi salarizarea clerului.

Până şi în timpul regimului comunist, susţinerea Bisericii de către stat a fost păstrată într-o formă minimală, cel puţin scriptic, deşi ateismul era ideologia oficială de stat: Constituţia Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste Române nu prevedeau expres o separaţie între stat şi Biserică, iar statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor.

Sprijinul statului faţă de cultele religioase nu trebuie să se datoreze numai tradiţiei, ci şi realităţilor economice concrete. Totuşi, în primul rând, tradiţia multiseculară de susţinere a Bisericii înseamnă şi o recunoaştere constantă de către autorităţi a rolului pe care instituţiile ecleziastice le-au jucat de-a lungul timpului în viaţa social-caritativă şi spirituală a acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, a statutului de partener social şi factor al păcii sociale.

Mult timp am fost preocupaţi cum să ne câştigăm libertatea. Putem afirma că am dobândit-o, aşa că e momentul să fim responsabili şi să o preţuim, să o folosim cu dreaptă măsură, pentru a ne păstra umanitatea şi integritatea sufletului.

Să fim conştienţi că acţiunile noastre nu au numai consecinţe în plan social, terestru, ci, inclusiv pe plan etern, de natură spirituală, transcendentală.