Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit la microfon pe domnul deputat Iulian Mincu, va urma domnul Napoleon Pop.

Domnul Iulian Mincu:

Domnule preşedinte,

Domnilor colegi,

În declaraţia mea politică de astăzi mă refer la alterarea, din ce în ce mai gravă, a stării de sănătate din România. În anul 2002 şi 2003 asistăm la agravarea consecinţelor ineficientei asistenţei medicale şi scăderea nivelului de trai din România. Voi da mai multe exemple. Mortalitatea generală în creştere de la 10,6 la mie în 1990 ajunge la 12,9 la mie în semestrul I al anului 2003. Numărul nou - născuţilor e în continuă scădere, ajungând la 9,7 la mie, a mortalităţii infantile în continuă creştere, depăşind 17 la mie, şi ajungem la sporul natural catastrofal, care duce de la plus 5,3 la mie în 1989 la minus 2,9 la mie în semestrul I al anului 2003.

Un studiu al Centrului european de studii politice a analizat recent starea de sănătate din România şi a ţărilor candidate la Uniunea Europeană. S-a ajuns la concluzia că sărăcia şi ineficienţa asistenţei medicale sunt cauzele majore ale alterării stării de sănătate a populaţiei. Sistemul sanitar din România a fost şi este subfinanţat şi va fi în continuare în viitorii 20 de ani. Cheltuielile pentru sănătate ar trebui să fie, după cercetători, de cel puţin 8,5% din p.i.b. pentru a se alia la Uniunea Europeană.

În anul 2003 s-au desfiinţat 22.210 paturi de spital. După aceste operaţii vor rămâne 123.502 paturi, respectiv 5,5 paturi la mia de locuitori, faţă de 7,3 paturi cât era în 2000. Această soluţie va altera şi mai mult asistenţa medicală dacă medicul de familie şi ambulatoriile nu vor fi susţinute. În Occident, tocmai aceste părţi ale medicinei, medicina de familie şi cea ambulatorie, au rolul principal în asistenţa medicală. La noi, medicina de familie (şi sunt 11.600 cabinete medicale) continuă să fie subestimate.

Bugetul pe anul 2004, primit de la minister, reprezintă o treime din cel solicitat, medicina de familie rămâne cu 5% din cei 64 de mii de miliarde de lei acordate bugetului pe 2004. Un cabinet primeşte 21 de milioane de lei pe lună, din care trebuie să plătească unităţile, utilităţile, asistenta, contabilul, cota parte pentru femeia de serviciu. În plus, ar mai trebui asigurată şi utilizarea cabinetelor. Cei care suferă din cauza acestor lipsuri sunt bolnavii.

Consecinţele pentru starea de sănătate a populaţiei sunt mult mai grave decât cele menţionate mai sus. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în ambulatorii, de la lipsa de medici, personal medical până la lipsa unei dotări corespunzătoare. Deşi dintre cele 464 de spitale existente, peste 50% necesită reparaţii capitale, iar peste 30% au dotări învechite sau necorespunzătoare, ele rămâneau totuşi locuri principale de diagnostic şi tratamente. Acum, din cele 105 centre medico-sociale înfiinţate în locul paturilor desfiinţate, numai 4 sunt asigurate cu fondul de la Casa de Asigurări. Avem cel mai mic număr de medici şi cadre de asistenţă medicală din Europa: 183 de medici şi 408 cadre medii la suta de mii de locuitori. Ţările din jurul nostru au dublu sau triplu faţă de România. Şi, totuşi, ne permitem să eliberăm din funcţie peste 3000 de cadre sanitare.

Recent, Organizaţia Mondială a Sănătăţii clasează România pe penultimul loc între ţările candidate la Uniunea Europeană din punct de vedere al accesului la medicamente. Cele mai multe candidate au nivel de 105 până la 100%, în timp ce, în România, nivelul este de 82%, după Bulgaria, Polonia şi Cehia şi doar înaintea Lituaniei care are 80%. Un sondaj recent, realizat în 2003, arată că doar 34,35% din populaţia ţării noastre şi-ar putea permite să plătească lunar un milion de lei pentru medicamente. Unii dintre bolnavi nu pot plăti lunar mai mult de 105-175 de mii de lei, iar cei mai mulţi, 98% dintre bolnavi, mai mult de 35 de mii de lei lunar, circa un dolar pe lună sau 15 dolari pe an.

Având în vedere că boala duce la sărăcie, cel mai important factor pentru menţinerea stării de sănătate, a speranţei de viaţă la naştere a unei populaţii este p.i.b.-ul pe cap de locuitor ca şi proporţia din acesta utilizat pentru sănătate. Şi, aşa cum s-a stabilit, la noi ar fi necesar 8,5% şi nu 3,9%, cât avem în prezent.

Înainte de 1989, atât în România cât şi prin celelalte ţări ale lagărului socialist, sistemul sanitar era subfinanţat, fiind considerat neproductiv. Din păcate, această orientare a continuat şi astăzi, după 1989, deşi, în mod retoric, sănătatea a fost considerată prioritară.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.