Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Domnul Iulian Mincu va lua cuvântul. Domnii deputaţi Ion Mocioalcă şi Petre Posea au depus la secretariat.

Poftiţi. Va urma domnul Virgil Popescu.

Domnul Iulian Mincu:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţia mea politică de astăzi se referă la sărăcie şi la relaţia ei cu natalitatea din România, precum şi scăderea continuă şi catastrofală a demografiei din România.

Natalitatea în România este în continuă scădere, ajungând în 2002 şi 2003 la cea mai mică rată după 1989, la 9,7 la mia de locuitori, în timp ce mortalitatea este în continuă creştere la copii, ajungând la 16,8 la 1.000 de copii vii, iar mortalitatea generală pe întreaga populaţie este cea mai mare din Europa, ajungând la 12,9 la 1.000 de locuitori în 2003.

Comisia pentru macroeconomie şi sănătate, din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, a publicat în 2003 că datorită intervenţiilor medicale s-a ajuns în Occident la salvarea a peste 8 milioane de vieţi şi la creşterea cu 330 de milioane de ani de viaţă a populaţiei.

În timp ce în România, populaţia a scăzut în ultimii 10 ani cu peste 1 milion.

România are, însă, alocat pentru sănătate 70 de dolari U.S.A. anual, pe cap de locuitor, în timp ce media alocaţiei în Uniunea Europeană este de 2.000 dolari anual pe cap de locuitor. Pentru că Occidentul consideră că sănătatea este, de fapt, productivă, şi menţinerea unui popor sănătos înseamnă, de fapt, menţinerea unei economii sănătoase.

Legat de problema natalităţii în scădere, contribuţia la scăderea ei are drept cauză şi starea economică a naţiunii. Astăzi alocaţia de stat pentru copiii până la 14 ani, şi nu până la 16 ani, este de 250.000 lei lunar, echivalentul a 6 euro, la valoarea actuală a leului, în timp ce în Occident alocaţia pentru copii în 2003 este în medie de 210 euro lunar, ceea ce reprezintă de 35 de ori mai mult decât în România.

În perioada socialistă, aşa cum arată un studiu al Institutului de Cercetare a calităţii vieţii în anul 2003, alocaţia avea atunci rolul de a compensa salariile, plasându-se între 8 şi 10% din salariul mediu pe economie.

Cuantumul alocaţiilor ajungea la 3,1% din p.i.b., înainte de 1989, în timp ce acum se găseşte sub 1%. Condiţiile de acordare erau centrate pe copii în vârstă de 0 - 16 ani inclusiv şi cu un părinte obligatoriu salariat.

Existenţa a 8,2 milioane salariaţi şi numai a 4,2 milioane pensionari înainte de 1989 permitea aceată posibilitate.

În momentul de faţă există numai 4,5 milioane salariaţi şi peste 6,3 milioane pensionari.

De asemenea, alocaţiile erau atunci în funcţie de mediul rezidenţial, fapt de care nu se mai ţine seama astăzi.

După Revoluţie, alocaţiile s-au dat indiferent de salariul părinţilor şi de zona în care trăiau copiii. Scăderea a fost substanţială. Dacă în 1990 o familie cu un salariul minim şi cu 1, 2 copii îşi putea permite un mod de viaţă decent, în 1991 aceeaşi familie cade sub minimul decent. În 1993, familia cu 3 copii scade sub minimul de subzistenţă, iar în 1994 ajunge la o situaţie asemănătoare şi cea cu un singur copil.

Funcţia de protecţie socială a alocaţiei de stat pentru copii, de fapt, a fost eliminată. Parţial, în ultima vreme, pentru cei de vârstă şcolară numai, acest lucru a fost compensat datorită unei alimentaţii dată dimineaţa la şcoală, şi numai acelora care se duc la şcoală, şi aceasta insuficientă.

Am insistat pe acest lucru pentru că este scos în evidenţă în Raportul de ţară, prezentat şi în anul 2004, de Banca Mondială, atunci când se referă la România, pe care o consideră ca una dintre cele mai sărace ţări din Europa Centrală şi de Est.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.