Parliamentary debates

Domnul Florinel Stancu:

Declaraţie politică despre copiii cu abilităţi înalte din România.

Săptămâna trecută am sărbătorit Ziua internaţională a ocrotirii copilului, iar mulţi dintre colegi, ca şi mine de altfel, au felicitat copiii din ţara noastră şi din întreaga lume. Pe lângă cuvintele frumoase pe care le-am transmis, am hotărât să mă documentez despre problemele pe care copiii din România le întâmpină.

După cum probabil vă aşteptaţi, acestea nu sunt puţine şi toate merită luate în considerare pentru a fi cât mai urgent discutate şi rezolvate. Nu am să vorbesc astăzi despre sărăcia şi excluziunea socială în care se găsesc copiii acestei ţări. Sunt cifre înfiorător de mari pe care le-am semnalat în numeroase rânduri, fiind promotorul unei lupte insistente şi aplecate împotriva sărăciei din ţara noastră.

Astăzi, vreau să aduc în discuţie o altă categorie de copii pe care România nu-i apreciază suficient şi nu ştie ce să facă cu ei. Este vorba despre copiii cu abilităţi înalte, supradotaţi.

În ţara noastră, conform statisticilor Institutului Român de Studii şi Cercetări Avansate, unul din patru copii are coeficientul de inteligenţă de peste 130, însă viitorul nu confirmă aceste cifre, din cauza lipsei de şansă la o educaţie care să valorifice acest potenţial. Numărul impresionant de copii români premiaţi la olimpiadele internaţionale reprezintă un procent foarte mic. O excepţie. Sunt o mică parte din cei 4% dintre copiii care se nasc superinteligenţi în această ţară.

Întrebarea este ce facem cu această bogăţie extraordinară? Cum gestionăm procesul de învăţare şi socializare a copiilor foarte inteligenţi, pentru a beneficia de cei mai buni inventatori, inovatori, matematicieni, genii în adevăratul sens al cuvântului?

O lege slab implementată, un Centru Naţional de Instruire Diferenţiată care doar planifică şi un ONG preocupat de această categorie de copii nu sunt tot ce ne trebuie. În Statele Unite ale Americii, Israel, Franţa, Ungaria şi Bulgaria copiii supradotaţi sunt testaţi periodic, iar cadre didactice certificate se ocupă de ei pentru maximizarea abilităţilor. În Serbia, de exemplu, se investeşte anual un milion de dolari într-un centru care e considerat profitabil, pentru că generează progres economic cu ajutorul acestor copii extrem de talentaţi.

La noi li se cultivă foarte puţin talentul, iar la şcoală sunt marginalizaţi, pentru că nu există o şcoală de excelenţă special creată pentru ei.

Semnalez această problemă acum. Voi trimite o scrisoare în acest sens şi Ministerului Educaţiei Naţionale, cu speranţa că ne vom da seama, într-un târziu, cât de mult greşim când ignorăm aceşti copii pe care eu consider că trebuie să-i protejăm.

Ei reprezintă cea mai sigură investiţie în viitor, de pe urma căreia am putea beneficia fiecare dintre noi. Propun să ne gândim la ei cu mai multă responsabilitate.