Parliamentary debates

Domnul Nicolae Giugea:

"«Grânarul Europei» ... importator net de alimente"

În anul 1979, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite a declarat ziua de 16 octombrie ca Ziua mondială de luptă împotriva foametei şi a sărăciei. Este o zi cu un simbolism cu totul aparte, care ne aduce aminte faptul că, la nivel planetar, una dintre principalele probleme ale umanităţii este astăzi legată de accesul la hrană.

De mici copii, chiar din şcoală, am fost învăţaţi că România are un potenţial agricol de invidiat, pe care l-a constatat însuşi Alexandru Macedon, în campaniile sale expansioniste, dar şi împăraţii romani cuceritori, precum şi, mai târziu, puterile angrenate în cel de-al Doilea Război Mondial. Frecvent, ni s-a spus că luncile şi câmpiile Dunării sunt atât de bogate, încât pot să asigure o masă bogată şi sănătoasă pentru mai bine de 80 de milioane de locuitori. Am fost mereu mândri de acest potenţial, l-am promovat ca deviză naţională mai mereu, însă aproape niciodată el nu a prins consistenţă în realitate.

Încă de la celebrele lucrări ale Clubului de la Roma, din anii ’70, savanţii au avertizat că principala provocare pe care o va avea de înfruntat umanitatea în secolul XXI va fi accesul la resursele alimentare. Încă de atunci s-a prefigurat o creştere accelerată a populaţiei globului, o scădere accentuată a suprafeţelor fertile care pot fi destinate culturilor agricole şi o creştere a preţurilor materiilor prime utilizate în agricultură. S-au scurs aproape 50 de ani de la primele avertizări, iar statele cu relativă conştiinţă pentru prosperitatea propriilor popoare au luat măsuri adecvate, şi astăzi nu numai că satisfac pe deplin cererea internă, dar sunt şi exportatori de produse agroalimentare către statele fără potenţial sau către cele cu o agricultură slab guvernată. În această din urmă categorie de state se numără şi România. În ciuda potenţialului agricol uriaş, agricultura românească se zbate între indecizii, slabă finanţare, prost management şi ineficienţă în gestionarea producţiei agricole şi a valorificării, în condiţii optime a acestora. Pentru această stare de lucruri nu putem da vina nici pe factori externi sau pe inamici nevăzuţi, ci doar pe incompetenţa guvernamentală care s-a succedat în România în ultimii douăzeci şi şapte de ani.

Nu pot să contest faptul că în România, în ultimii ani, au apărut şi există oaze de performanţă în agricultură. Aici, prin efort propriu, fermierii au reuşit să crească cantitativ producţiile, produsele lor să fie superioare calitativ, iar competitivitatea acestora să fie tot mai puternică. Din păcate, cazurile sunt puţine, încă neconsolidate concurenţial şi încă vulnerabile în faţa celorlalţi producători europeni. Acestea sunt numai excepţiile favorabile. Din păcate însă producţia agricolă generală se judecă, de cele mai multe ori prin cifre, pe medii naţionale şi prin comparaţii cu sistemele performante. De exemplu, deşi anul 2017 este un an agricol de excepţie, producţia medie, de pildă, la un hectar de grâu trece puţin peste 4 tone, în vreme ce producţia medie în Germania este de aproape 8 tone la hectar. Şi acesta este doar un singur exemplu. Apoi, trebuie să vedem că, deşi pământul românesc este roditor, nu tot este cultivat, nu tot este lucrat. Încă mai avem în România câteva sute de mii de hectare care zac în pârloagă.

Aşadar, în anul 2017 am ajuns în situaţia cu totul absurdă, în care pe mesele românilor ajunge mai multă mâncare din import, decât cea produsă în România. Pentru că cifrele vorbesc de la sine, gândiţi-vă, vă rog, că România importă de 6 ori mai multe legume decât exportă, deşi la export produsele româneşti ar fi valorificate la preţuri mai mari, iar fermierul ar avea mai mult de câştigat. Dar noi continuăm să adâncim dependenţa de agricultura altor state şi să importăm de 25 de ori mai mulţi pepeni, decât exportăm, de 50 ori mai multă varză şi salată verde, decât exportăm, de 25 de ori mai multe tomate proaspete şi importăm de 15 ori mai mulţi cartofi, morcovi sau alte rădăcinoase, decât exportăm. La fel de rău stă situaţia şi în cazul fructelor, unde importurile sunt de 10 ori mai mari decât exporturile. România, ţara podgoriilor şi a vinului, importă de 100 de ori mai mulţi struguri, decât exportă. Este drept că, din cauza legislaţiei comunitare defectuoase, România se poate lăuda că este exportator important de banane, nucă de cocos şi citrice. Ştiu, acest din urmă aspect ne amuză, dar ne şi întristează, în acelaşi timp.

Mulţi ani chestiunea alimentaţiei şi a producţiei agricole autohtone a fost luată în râs sau tratată cu maximă superficialitate, fie pentru că destinele agriculturii au încăput pe mâna unor amatori, nepricepuţi, fie rău-intenţionaţi. Cu toate acestea, timpul nu stă în loc. Numai în ultimii zece ani, preţul mâncării a crescut, la nivel mondial, cu peste 100%. Eu nu fac parte dintre cei care se tem că nu vom avea ce mânca peste 20-30 de ani. Eu sunt printre cei care afirmă şi se teme că, fără o consolidare a producţiei autohtone, mâncarea nu va dispărea românilor, dar ea va deveni atât de scumpă, încât tot mai puţini oameni vor avea acces la o alimentaţie corespunzătoare.

De asemenea, mai consider că doar elogiind oaia de dimineaţa până seara, un ministru nu poate rezolva adevăratele probleme ale agriculturii româneşti. Agricultura românească are nevoie rapidă de mecanizare, de sisteme de irigaţii şi de apă, de seminţe de calitate, de carburanţi ieftini şi de personal de specialitate calificat pentru o agricultură modernă, eficientă, competitivă. Fără investiţii reale, acolo unde agricultura chiar are nevoie, vom continua să susţinem, pe calea importurilor, locuri de muncă în agricultura unor state performante din Europa, doar pentru că românii vor cumpăra produsele lor mai ieftine, nu neapărat mai bune calitativ.

Ar fi bine ca, la fiecare dată de 16 octombrie când se sărbătoreşte Ziua mondială de luptă împotriva foametei şi a sărăciei, să tragem linie şi să evaluăm ce s-a făcut pentru ca românii să mănânce mai ieftin şi mai bine. De asemenea, ar fi bine să ne amintim că, în fiecare zi de 10 octombrie, România sărbătoreşte Ziua produselor agroalimentare româneşti, iar această zi trebuie sărbătorită nu doar prin vorbe şi prin târguri, ci şi prin politici responsabile, corecte şi coerente, care să sprijine producţia fermierilor români.