Parliamentary debates

Domnul Constantin Mazilu:

"La mulţi ani, România! Te iubesc şi îţi doresc din suflet eternitatea!"

Doresc să marchez minunata zi de 1 decembrie şi cei 96 de ani care s-au scurs de la momentul Unirii prin declaraţia mea. Sărbătoarea noastră naţională este un moment definitoriu, motiv pentru care şi urările şi cugetările mele sper eu că vor fi pe măsura acestei aniversări.

"Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!
Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!",

scria marele poet George Coşbuc, dorindu-şi să ne intre în suflete şi nouă, tuturor urmaşilor săi din acest neam, românismul său pur.

Nu vreau să vă ţin lecţii de istorie astăzi, însă rememorarea trecutului poate constitui un exemplu pentru toţi românii şi, în special, pentru noi, politicienii. Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional. Este anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi de sacrificii umane şi materiale, pentru constituirea statului naţional unitar. Momentele memorabile de la 1918 au demonstrat că sacrificiile soldaţilor români în primul război mondial nu au fost zadarnice. Clipa de vis realizată de Mihai Viteazul la 1600 va constitui suportul lui 1 Decembrie 1918, devenind cea mai spectaculoasă realizare a acestui popor. "În această zi - scria Nicolae Iorga - a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre".

Cu alte cuvinte, nu primul război mondial a creat România Mare. Beligeranţa a constituit doar ocazia. România a intrat în conflictul internaţional pentru eliberarea provinciilor înstrăinate şi pentru întregirea ţării. Idealul Unirii a fost confirmat prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Nu doar o victorie armată a susţinut baza statului naţional român, ci actul de decizie al naţiunii române. Jertfele românilor din anii 1916 şi 1917 au fost compensate de succesul idealului naţional, în contextul extincţiei autocraţiei ţariste, succedată de instaurarea regimului comunist şi a disoluţiei monarhiei austro-ungare, cât şi al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare, pe baza criteriului naţionalităţilor.

Tocmai din aceste raţionamente şi noi, dragi români, ar trebui să ne amintim în fiecare clipă că suntem urmaşii unor oameni bravi, că poporul român este o naţiune luptătoare pentru idealurile sale, pentru că însuşi cuvântul România era, destul de recent, un ideal. Un ideal înfăptuit pe 1 decembrie 1918! Nu consider că trebuie să ne abandonăm ţelurile, ci trebuie să facem din ţara noastră o Românie ideală pentru toţi conaţionalii noştri. Şi nouă, politicienilor, ne stă în putinţă acest lucru, într-o măsură mai mare decât mulţimii. Însă asta nu înseamnă că poporul trebuie să stea de-o parte, pentru clădirea unei vieţi mai bune în interiorul frumoasei noastre ţări. Individual sau colectiv trebuie să punem umărul să ridicăm ţara şi s-o punem la adăpost de toate pericolele care o pasc.

În sprijinul afirmaţiilor mele, vreau să-l evoc pe Mircea Eliade, care afirma că "de la o vreme, de când se discută tot, a început să se discute şi românismul". Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă - pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români, prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi "naţionalist"; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de "român" şi "românism". Altceva ni se poate cere: să adâncim înţelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creăm în cadrele românităţii - adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de a rămâne vii şi a crea."

"A renunţa la românism înseamnă, pentru noi românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte!", considera filosoful Mircea Eliade.

Îmi închei pledoaria urându-le "La mulţi ani, românilor de pretutindeni!" şi cu îndemnul că numai uniţi putem să-i dăm României Eternitatea pe care o merită!