Parliamentary debates

Domnul Mircea Irimescu:

"Lustraţia pe sărite"

Nimic nu-i mai grav în procesul de legiferare decât adoptarea legilor "cu dedicaţie". Este un semn al corupţiei supreme: se manevrează însăşi esenţa statului pentru interesele particulare ale unor indivizi sau grupuri de indivizi. Din nefericire, în România nu există mecanisme în măsură să demonteze astfel de practici şi, drept urmare, nicio astfel de faptă n-a fost încă pedepsită. Cazuri de legi=favoruri personale, cu valabilitate de o zi, de o săptămână, de o lună, cât a fost nevoie, au fost multe, dar nimeni n-a răspuns pentru ele.

Recent adoptata Lege a lustraţiei are o istorie aparte în peisajul legislativ al României. Născută din curentul autentic revoluţionar al evenimentelor din decembrie 1989, propunerea legislativă ce urmărea o primă acţiune de regenerare morală a societăţii a dospit 22 de ani într-o ţară în care asanarea şi curăţirea vieţii publice este o urgenţă de grad zero.

În primele două legislaturi ea nu putea fi adoptată pentru că ar fi afectat masiv chiar substanţiala majoritate aleasă prin opţiunea covârşitoare a electoratului. Cum să-i impui restricţii prin lege unei formaţiuni politice (FSN) care se baza pe o majoritate sprijinită de un vot popular de peste 70%?

Convenţia Democrată şi UDMR-ul, deşi au guvernat şi au avut în programele lor de guvernare o astfel de reglementare legislativă, nu şi-au putut-o impune deoarece unul dintre partenerii lor de guvernare, Partidul Democrat, venea chiar din nucleul FSN-ului şi nu era dispus să intre în conflict cu încă puternica falangă comunistă ce condusese România aproape jumătate de veac.

Alternanţa la putere ce a urmat a adus la guvernare cealaltă parte a nucleului FSN şi orice discuţie despre o voinţă politică pe această temă era inutilă. Ar fi însemnat ca liderii politici cu activitate politică ante şi postdecembrie 1989 să-şi refuze accesul la caşcaval, ceea ce-şi dau seama şi naivii că în România este imposibil.

În acest fel au trecut două decenii, în care trebuie incluşi şi anii în care discutata propunere legislativă a zăcut în sertarele Parlamentului. Destinul ei părea pecetluit, pentru că din punct de vedere moral ţara îşi continuă regretabila involuţie al cărei final este încă departe de intuit. Însăşi Curtea Constituţională respinsese o formulă a legii, dintre cele mai blânde.

A reapărut în atenţia publică nu pentru că s-ar fi schimbat fundamental mentalităţile politice ale ţării, şi dreptatea, binele şi adevărul ar însemna acum altceva decât ceea ce reprezintă în România de aproape 70 de ani, ci din motive oportuniste şi din socoteli electorale.

Identificarea PSD-ului ca singurul partid afectat de această măsură (PDL-ul şi-a şters din memorie orice trecut FSN-ist) şi încercarea de a repeta succesul acţiunii de condamnare a comunismului de acum câţiva ani sunt rezultatele calculelor ce şi le-a făcut principalul partid de guvernământ pentru a puncta în confruntarea pentru voturi cu adversarii săi politici.

Pentru a-şi limita la maximum propriile-i pierderi din aplicarea acestei legi, puterea a trebuit să impună şi unele "excepţii". UTC-ul n-are nimic cu dictatura comunistă, otrăvirea ideologică şi supravegherea tineretului prin vigilenţa revoluţionară nu-i priveşte pe cei care s-au înfruptat din borcanele cu bunătăţi ale fostelor CC ale UTC şi UASCR, nu sunt fapte care au distorsionat structura sufletească a câtorva generaţii. Altfel, ar fi lustrabili însuşi preşedintele PDL şi primul-ministru-speranţă care i-a luat scaunul încă cald din fruntea executivului. Anchetatorii regimului comunist n-ar fi trebuit să intre în calcul, pentru că ar fi atinsă o persoană de influenţă din cadrul partidului. Lucrătorii acoperiţi din Ministerul de Externe nu pot să răspundă pentru trecutul lor păgubos pentru ţară, că ar rămâne SIE fără şef. Şi tot aşa. O lege cu efect de corectare a spiritului public se dovedeşte a fi chiar ea imorală.

Lustraţia este foarte necesară, chiar dacă vine foarte târziu, dar cu condiţia să fie dreaptă.

Şi mai este un aspect ce trebuie pomenit. A fost din nou vizibilă convingerea nedisimulată a puterii că poate face orice, că nu se supune la nimic. Nici urmă de morală, niciun regret pentru o eventuală cădere în păcat. La câte probleme ridică noua lege, se poate să nu fie asta varianta ei finală. Pot veni şi alţii cărora le poate părea că pot stoarce ceva avantaje din ea şi o bagă iar în morişca legislativă. Să n-ajungem să spunem: mai bine lipsă!