Parliamentary debates

Domnul Daniel-Florin Ghiţă:

"Uităm mereu de românii maramureşeni şi regăţeni din Ucraina!"

După izbucnirea crizei ucrainene, în 2014, soldată cu ocuparea şi anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, şi cu autonomizarea unei părţi a Donbassului, şi mai ales după invadarea Ucrainei de către armata rusă în cursul acestui an, politicieni şi analişti de top din România au readus în discuţie situaţia românilor din Ucraina, care trăiesc în teritorii care ne-au fost răpite în perioade nefaste ale istoriei noastre naţionale. În acest sens, s-a vorbit în mod deosebit de românii din Bucovina de Nord şi, mai tangenţial, de cei din Sudul Basarabiei, denumit Bugeac (fostele judeţe româneşti Cahul, Bolgrad şi Ismail) şi din ţinuturile Herţa (situat lângă Bucovina de Nord, la sud-estul acesteia) şi Hotin (care a făcut parte din provincia românească Basarabia, fiind situată în nordul acesteia).

Nu s-a spus niciun cuvânt de cei peste 40.000 de români care trăiesc în regiunea Transcarpatia (ZaKarpatia), situată în sud-vestul Ucrainei, între Tisa şi Carpaţii Ucraineni, la graniţa cu România, având capitala în oraşul Ujgorod.

Profesorul Marga a pus punctul pe i.

Românii din Transcarpatia, teritoriu ocupat compact şi exclusiv de aceştia, respectiv mai mult de jumătate din Maramureşul istoric, nu sunt pomeniţi nici în aproape uitata Declaraţie a Parlamentului României cu privire la Referendumul din Ucraina, din 1 decembrie 1991, care a avut drept obiect declararea independenţei Ucrainei şi s-a desfăşurat - întâmplător sau nu?! - de Ziua Naţională a României. Declaraţia a fost adoptată în şedinţa extraordinară a camerelor reunite ale Parlamentului României din data de 28 noiembrie 1991 şi a fost publicată în Monitorul Oficial din 29 noiembrie 1991, iar recent a fost republicată integral de Cotidianul, în numărul din 29 septembrie 2022. Paragraful cel mai relevant din această declaraţie uitată este următorul: "Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti - Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din Sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de URSS, la 24 decembrie 1989, şi de Parlamentul României, la 24 iunie 1991".

Parlamentul de la Bucureşti a avertizat că "acest referendum nu poate avea valabilitate în privinţa teritoriilor anexate abuziv de fosta URSS, teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sunt de drept ale României" şi l-a declarat nul şi neavenit. În această declaraţie a fost omisă şi Insula Şerpilor din Marea Neagră, care a aparţinut de drept României până în 28 august 1944, când a fost ocupată de marina sovietică, după care, în 23 mai 1948, a fost anexată abuziv de către URSS, care a inclus-o în Republica Sovietică Socialistă Ucraina, cum a făcut-o anterior cu Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei, Nordul Maramureşului istoric, ţinuturile Herţa şi Hotin.

Din păcate, şi profesorul Andrei Marga, una dintre cele mai marcante personalităţi ale României contemporane (fapt dovedit ca rector al Universităţii Babeş-Bolyai, ministru al Educaţiei Naţionale şi ministru al Afacerilor Externe) a omis Maramureşul istoric din Transcarpatia în recenta şi verticala sa declaraţie care a inflamat spiritele atât în România, cât şi în Ucraina.

Consider salutară şi fundamentată opinia profesorului Marga, care a afirmat, în esenţă, că Ucraina este în frontiere nefireşti şi ar trebui să cedeze teritorii: Ungariei - Transcarpatia, Poloniei - Galiţia, României -Bucovina şi Rusiei - Donbass şi Crimeea. Cu corectivul că regiunea ucraineană Transcarpatia include şi partea de nord a Maramureşului istoric românesc.

Istoria românilor maramureşeni şi regăţeni din Transcarpatia

Transcarpatia este o regiune situată în apropierea punctului 0 al Europei (centrul continentului), în care s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate seminţiile lumii, actualmente convieţuind aici peste 100 de etnii, cea românească fiind a treia ca mărime, după cea ucraineană şi cea maghiară. Potrivit recensământului efectuat în Ucraina, în 2001, în Regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi, într-o zonă care a făcut parte din Maramureşul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană, limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte în 11 localităţi, într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia. Volohii descind din curteni valahi şi robi ţigani ai domnitorului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, care s-a refugiat în această zonă în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, după ce sultanul otoman a descoperit că l-a trădat la asediul Vienei şi i-a fost oferit un domeniu de către regele polon. Românii volohi au actualmente cea mai mare rată a natalităţii din Europa, având în medie 7-8 copii într-o familie.

Românii din dreapta Tisei au avut parte de o istorie străveche, dar şi zbuciumată. În perioada feudalismului timpuriu au făcut parte din voievodatul istoric al Maramureşului, devenit comitat după cucerirea maghiară, aici fiind locul de obârşie al voievodului Bogdan, descălecătorul şi fondatorul Ţării Moldovei. Aici, la Muncacevo, a luat fiinţă prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania şi, tot aici, la Mănăstirea Peri, a fost editată prima Biblie în limba română. Această zonă a fost un fief al nobilimii româneşti din Transilvania, prezentată posterităţii de academicianul Ioan Mihalyi de Apşa, un ilustru fiu al locului, în "Diplomele Maramureşene", considerată "biblia neamului", despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că "fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României". Tot aici s-a născut academicianul Mihai Pop, considerat "regele folclorului românesc".

Cum a ajuns o parte din Maramureşul istoric în Ucraina

Până în decembrie 1918, românii din această zonă au făcut parte din comitatul Maramureş, în cadrul Principatului Transilvaniei, respectiv în cadrul Provinciei Transilvania, cunoscând atât vasalitatea Regatului Ungariei, cât şi ocupaţia Imperiului Habsburgic, devenit Imperiul Austro-Ungar după instaurarea dualismului în 1867. Românii din această zonă au trimis patru delegaţi credenţionali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde s-au deplasat cu o căruţă cu cai şi au solicitat includerea întregului Maramureş istoric în ţara mamă. N-au avut însă noroc, întrucât, în 1920, Maramureşul istoric din dreapta Tisei a intrat în componenţa Cehoslovaciei, care s-a prevalat de prevederile tratatului încheiat, în 1916, de Guvernul Brătianu cu puterile Antantei, prin care frontiera de nord a României a fost stabilită pe râul Tisa. În noiembrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia fascisto-horthistă, zona românească din dreapta Tisei a fost anexată de URSS, care a inclus-o în Republica Sovietică Socialistă Ucraina.

În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români, care locuiau în patru comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina. În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, conaţionalii noştri nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din această zonă, care convieţuiesc acum în 6 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino. Actualmente, în cele 6 comune funcţionează 13 şcoli, 6 biserici ortodoxe, 4 biserici greco-catolice, 5 asociaţii culturale, două publicaţii periodice (Apşa şi Maramureşenii) şi un muzeu de istorie şi etnografie, cu denumirea "Dacia Liberă". În fiecare an, românii de aici organizează 2 - 3 manifestări culturale, cu participanţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, dintre care au mare audienţă festivalul de poezie "Mihai Eminescu" şi un festival etnofolcloric local, şi editează 2 - 3 cărţi în limba română. Localităţile româneşti din această zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, locuitorii vorbesc o limbă maternă mai pură decât în multe zone ale României, iar românii maramureşeni sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca fiind cei mai gospodari şi întreprinzători din regiune, mulţi dintre ei lucrând, îndeosebi, în domeniul construcţiilor, în Rusia, Polonia şi unele state din vestul Europei. Mândri de obârşia lor istorică şi de situaţia lor materială şi culturală, românii de aici spun că trăiesc în "România Mică", vizavi de "România Mare".

Uitaţi sau neglijaţi de ţara mamă

Românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt însă uitaţi şi, mai grav, neglijaţi de autorităţile din România. Ei ar dori ca Ambasada României din Ucraina, precum şi Consulatul General de la Cernăuţi şi Consulatul local de la Slatina (Solotvino), înfiinţat cu circa un deceniu în urmă, unde se adresează cel mai frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România, întrucât lor nu le-a fost recunoscută cetăţenia română de către Statul român, din care au făcut parte timp de doi ani (1918-1920), să se implice mai mult în problemele lor. De asemenea, ar dori o colaborare mai consistentă şi permanentă cu Departamentul Românilor de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român, care până acum au făcut mai mult figuraţie în zonă. Ba, comportamentul unora dintre reprezentanţii acestor instituţii le-a provocat o imensă repulsie localnicilor: unul a cerut băutură şi femei, altul s-a dat la bărbaţi, iar altul a pretins parandărăt pentru banii care ar fi urmat să le fie alocaţi. Oameni mândri şi demni, românii din dreapta Tisei nu cer, în primul rând, bani de la autorităţile române, ei vor cărţi pentru bibliotecile comunale şi şcolare din localităţile româneşti. Vor carte religioasă pentru bisericile româneşti. Vor sprijin pentru editarea publicaţiilor şi cărţilor în limba română şi pentru organizarea manifestărilor culturale tradiţionale. Vor permanentizarea unor relaţii de colaborare sau parteneriate cu instituţiile de cultură din România pentru proiecte transfrontaliere susţinute cu fonduri publice. Vor permanentizarea unor relaţii de colaborare cu consiliile judeţene şi inspectoratele şcolare Maramureş şi Satu Mare. În mod paradoxal, sprijinul instituţiilor naţionale şi judeţene sus-menţionate s-a diminuat substanţial în ultimul deceniu.

Totodată, românii din dreapta Tisei formulează de aproape două decenii alte doleanţe la care nu au primit răspuns. Astfel, aceştia solicită repunerea în funcţie a trenului care lega Sighetul Marmaţiei de localitatea Teresva din Ucraina şi urgentarea construirii noului pod peste Tisa, planificat între localităţile Sighet şi Biserica Albă. Vor sprijin pentru reconstruirea Mănăstirii Peri, cu Hramul Ioan cel Sfânt de Suceava, pentru care a fost obţinut terenul necesar şi a fost întocmit un proiect de către un arhitect din România. Vor sprijin pentru reglementarea statutului vizei culturale multiple, în sensul extensiei utilizării acesteia pentru toată perioada de acordare, fără alte documente justificative solicitate de Poliţia de Frontieră din România, precum şi scutirea de plată a taxei de urgenţă la eliberarea vizelor culturale. Şi, în fine, ce este mai important, vor să fie recunoscuţi şi trataţi ca români atât de Ambasada României de la Kiev, cât şi de Consulatul general de la Cernăuţi şi de Consulatul local de la Slatina, precum şi de poliţiştii români de frontieră şi de alte autorităţi ale statului român, cum ar fi Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie.

Asupriţi de ţara de adopţie

Nu în ultimul rând, românii din dreapta Tisei vor ca Ţara mamă să-i sprijine să aibă aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea ucraineană din România, drepturi conforme cu standardele europene în materie. Ei atrag atenţia că, după revoluţia portocalie din 2004, care a adus la putere primul preşedinte şi primele partide de dreapta din Ucraina, declarativ pro-europene, la Kiev, s-a manifestat o tendinţă de ucrainizare a şcolilor româneşti, în anul 2009, dispunându-se, printr-un ordin al ministrului Învăţământului din guvernul condus de prim-ministrul Iulia Timoşenko, ca materiile de bază să fie studiate în limba ucraineană, fapt care nu le-a fost impus nici pe vremea URSS. Situaţia a fost restabilită prin legea minorităţilor naţionale adoptată după câştigarea, în 2010, a alegerilor parlamentare de către Partidul Regiunilor (partid de centru-stânga) şi a alegerilor prezidenţiale de către candidatul susţinut de acest partid, Victor Ianukovici, cunoscut ca având o orientare pro-rusă.

A urmat Euromaidanul, alungarea şi fuga lui Ianukovici în Rusia, la începutul anului 2014, şi revenirea la putere a partidelor de dreapta. Una dintre primele măsuri adoptate imediat de noua guvernare, tot declarativ pro-europeană, a fost abrogarea legii minorităţilor naţionale, fapt ce a atras proteste din partea minorităţilor mai semnificative (rusă, maghiară, română). După câteva luni, a fost declanşat conflictul din Donbass şi a fost ocupată peninsula Crimeea de către Rusia. În 2021, după câştigarea, cu doi ani înainte, a alegerilor prezidenţiale de către Volodimir Zelenski şi a alegerilor parlamentare de către Partidul Slujitorul Poporului, Parlamentul de la Kiev a adoptat controversata şi contestata lege privind limba de stat din Ucraina, care este cea mai restrictivă lege din istoria acestei ţări, precum şi din Europa acestor zile, în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne de către minorităţile naţionale.

Conform acestei legi, începând din septembrie 2023 toate şcolile cu predare în limba română vor fi obligate să predea toate disciplinele în limba ucraineană, exceptând limba şi literatura română.

Apel în favoarea românilor din Ucraina

În calitate de deputat, adresez, pe această cale, Parlamentului României un apel special pentru a se preocupa şi de soarta comunităţilor româneşti din Regiunea Transcarpatia din Ucraina, luând exemplele Ungariei şi Poloniei, state membre ale UE si NATO, ca şi ţara noastră. Propun ca Declaraţia Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina din 1 Decembrie 1991 să fie recitită în plenul reunit al celor două camere şi să fie completată cu noi argumente factuale şi juridice. Fac, de asemenea, un apel la solidaritate şi la implicare în reprezentarea şi apărarea intereselor acestor comunităţi, îndeosebi către colegii parlamentari şi reprezentanţii administraţiei publice locale din judeţele Maramureş şi Satu Mare.

Solicit europarlamentarilor români să manifeste preocupare în Parlamentul European şi faţă de problemele românilor din Transcarpatia, alături de ale celorlalţi conaţionali de pe teritoriul Ucrainei. Solicit Departamentului Românilor de Pretutindeni şi Institutului Cultural Român să elaboreze şi să prezinte soluţii concrete de finanţare a proiectelor de prezervare a identităţii naţionale, etnice, culturale şi religioase a românilor din Transcarpatia.

Solicit Ministerului Educaţiei, organizaţiilor neguvernamentale (fundaţii, asociaţii, ş.a.) şi agenţilor economici din România să acorde burse de studii şi premii elevilor şi studenţilor români merituoşi din Transcarpatia.

Nu în ultimul rând, solicit Preşedintelui României şi ministrului Afacerilor Externe, în calitate de diriguitori ai politicii externe a statului român, să discute atât cu autorităţile de la Kiev, cât şi în forurile europene şi internaţionale problemele minorităţii române din Transcarpatia, Ucraina.

Dacă tot doreşte să acceadă în UE şi în NATO, şi încă cât mai rapid posibil, Ucraina trebuie să înţeleagă că trebuie să aplice standardele europene şi atlantice în materia acordării şi respectării drepturilor minorităţilor naţionale. Dacă ar fi aplicat aceste standarde, poate nu se ajungea la conflictele cu Rusia putinistă din 2014 şi din prezent.

Timp de peste două decenii, respectiv până în 2014, românii au fost consideraţi cei mai mari duşmani ai ucrainenilor, după ruşi, uneori chiar înaintea acestora, conform sondajelor realizate în ţara vecină. Militarii ucraineni studiau în manualele lor variante de acţiune împotriva unui stat român agresor. Până acum, minoritatea română din Ucraina a avut parte de un tratament statal dur şi a fost deseori terorizată de către organizaţii ultranaţionaliste, cu accese fascistoide, ca RUH sau Sectorul de Dreapta, redenumit mai nou Sectorul 4 (după cele trei sectoare/încărcătoare aflate în dotarea unui soldat pentru pistolul mitralieră).

Ucraina deţine şase teritorii româneşti

Cu toate acestea, România şi majoritatea românilor au condamnat ferm nejustificata şi sângeroasa invazie rusească şi au acordat un sprijin substanţial guvernului şi poporului ucrainean. Au fost primiţi şi trataţi cu ospitalitate şi cu generozitate peste două milioane de refugiaţi ucraineni, au fost acordate ajutoare nemilitare semnificative, s-a permis tranzitul unor ajutoare militare acordate de state aliate din NATO, a fost facilitat exportul cerealelor din ţara vecină prin porturi, pe şosele şi pe căi ferate din ţara noastră ş.a.

Ţara noastră si-a periclitat astfel propria securitate naţională şi integritate teritorială. România nu a înjunghiat Ucraina pe la spate, cum a făcut Ungaria, care, în momentele critice din 2014 şi din acest an, a revendicat ferm, de la cel mai înalt nivel politic, autonomia teritorială pentru minoritatea maghiară din Transcarpatia, a vociferat şi nu a aplicat sancţiunile economice impuse de UE, nu a permis tranzitarea teritoriului ungar cu materiale militare NATO pentru Ucraina, invocând tot timpul că "nu este războiul nostru". Iar românii din Transcarpatia au dovedit loialitate deplină statului ai cărui cetăţeni sunt, neavând accese iredentiste ca maghiarii din zonă.

În 2014, în cursul primului război din Donbass, au luptat pentru Ucraina în prima linie, fiind folosiţi de multe ori drept carne de tun. În războiul actual din Ucraina, au fost şi sunt luaţi cu arcanul din mijlocul familiei, din biserici, în timpul slujbelor religioase, din restaurante, unde sărbătoresc diverse evenimente, sau din alte locuri publice. Mulţi dintre ei obiectează că nu au motivaţie să lupte si să-şi rişte viaţa pentru o ţară care le refuză drepturi elementare.

Un guvern român vremelnic şi neclarvăzător a încheiat pe repede-nainte, cu speranţa naivă a accederii în NATO în primul val, din fostul lagăr sovietic, un tratat de bună vecinătate cu Ucraina, prin care a recunoscut actualele frontiere ale acesteia cu ţara noastră. Consider însă că ţara vecină, a cărei statalitate şi a cărei independenţă au fost proclamate şi recunoscute doar cu 31 de ani în urmă (în decembrie 1991), ar trebui măcar să recunoască şi să ţină cont că include între graniţele sale teritorii care ne-au fost răpite de imperiul sovietic din care descinde (URSS), şi anume Nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi), Sudul Basarabiei (Bugeacul), Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, Insula Şerpilor şi o parte din Maramureşul istoric (în regiunea Transcarpatia).