Parliamentary debates

Domnul Angel Tîlvăr:

"De ce o zi a limbii materne?"

Instituirea unei zile dedicate limbii materne îşi găseşte originea în decizia UNESCO din anul 1999, care a stabilit ca anual, la data de 21 februarie, să fie celebrat la nivel internaţional dreptul diferitelor grupuri etnice (în special, al celor minoritare) de a-şi folosi, neîngrădit, limba maternă.

La baza acestei decizii se află Ziua Mişcării pentru Limbă, zi dedicată de statul Bangladesh comemorării unui eveniment tragic petrecut la data de 21 februarie a anului 1952, zi în care studenţii de la Universitatea din Dacca au manifestat pentru recunoaşterea limbii bengali ca una dintre limbile vorbite pe teritoriul Pakistanului (pe atunci Bangladeshul fiind doar o provincie a acestui stat). Cum legile pakistaneze recunoşteau existenţa unei singure limbi, limba urdu, s-a ajuns rapid la violenţe între manifestanţi şi forţele de represiune, acestea din urmă făcând uz de focuri de armă, soldate cu uciderea unui important număr de studenţi.

Iniţiativa UNESCO este, fără îndoială, una lăudabilă, deoarece limba maternă a fiecărui grup etnic aparţine moştenirii culturale a întregii umanităţi, mărturie vie a existenţei unor culturi şi civilizaţii de multe ori milenare.

Potrivit statisticilor de dată recentă, mai mult de jumătate din numărul total al limbilor vorbite încă la scară planetară se află în pragul dispariţiei. Dacă s-ar petrece această nedorită extincţie, ar reprezenta o pierdere greu măsurabilă pentru întreaga noastră civilizaţie, pentru că moartea oricărei limbi afectează, uneori iremediabil, înţelegerea trecutului nostru comun şi, pe cale de consecinţă, prefigurarea corectă a viitorului. Este greu de calculat cât de mult ar fi evoluat artele, spre exemplu, dacă în lume ar exista, astăzi, mult mai mulţi vorbitori ai limbii latine, ca limbă vie, viguroasă şi în continuă evoluţie, şi nu doar puţinii iniţiaţi în vorbirea unei limbi moarte.

Vorbirea fiind doar forma de comunicare a gândurilor, este greu de crezut că o traducere dintr-o limbă care nu mai este folosită uzual poate interpreta fidel un mesaj transmis peste milenii, deoarece traducătorul, spre deosebire de autor, nu posedă deprinderea de a gândi în limba respectivă. Şi cu toate că afirmaţia mea poate părea a fi una paradoxală, nu mă sfiesc să afirm că limba latină reprezintă, totuşi, un caz fericit deoarece, fiind limba celui mai important stat al lumii antice, Imperiul Roman a lăsat moştenire o mare bogăţie de documente scrise şi continuă să fie folosită, încă, în cadrul uneia dintre cele mai importante instituţii ale lumii contemporane, Biserica Catolică.

Din nefericire, multe alte limbi vorbite cândva, în vreun colţ sau altul al lumii, nu au putut beneficia de avantajul conferit de atributul universalităţii, consecinţa fiind nici mai mult, nici mai puţin decât dispariţia totală a lor. Dispariţiile cele mai frecvente ale limbilor vorbite la un moment dat se produc, în special, atunci când vorbitorii acestora sunt împiedicaţi să mai gândească în limba respectivă, acesta fiind cazul tipic al asimilării etnice. Aşadar, odată cu dispariţia unei limbi, dispare o întreagă etnie şi prin aceasta o întreagă cultură şi civilizaţie.

Din fericire, cel puţin în ultimii ani, organismele internaţionale, dar şi fiecare stat în parte au devenit mult mai responsabile faţă de pericolul pe care îl reprezintă fenomenul la care ne referim astăzi, pentru moştenirea culturală comună. O dovadă în acest sens reprezentând-o însăşi celebrarea anuală a Zilei Internaţionale a Limbii Materne. A proteja, azi, o moştenire culturală de valoarea şi complexitatea unei limbi, a ta sau a vecinului tău, nu este doar o chestiune de supravieţuire etnică, ci şi o contribuţie definitorie la conservarea şi la dezvoltarea patrimoniului universal comun, fie că este vorba de limba etniei tale sau de cea a unei alte etnii. Fiecare dintre limbile care se vorbesc pe această planetă reprezintă un tezaur cultural unic şi, din nefericire, ireplicabil.

Ca stat membru al Uniunii Europene şi profund fidel principiului unităţii în diversitate, statul român respectă drepturile grupurilor etnice de pe teritoriul său de a-şi conserva şi de a-şi promova propriile tradiţii culturale şi propria limbă, într-un cuvânt propria identitate etnică. Cel puţin din acest punct de vedere, România poate fi considerată, oricând, un adevărat model la nivel internaţional. Şi nu ascund deloc faptul că mi-aş dori ca şi comunităţile de români aflate, de mai mult sau de mai puţin timp, în diaspora să beneficieze, în ţările respective, de dreptul de a-şi proteja moştenirea culturală măcar la nivelul la care acest drept este acordat minorităţilor etnice care locuiesc pe teritoriul României.