Parliamentary debates

Domnul Florin Gheorghe:

"Iarăşi generaţii de sacrificiu?!"

Simulările care s-au derulat în şcoli în luna martie, atât pentru evaluarea naţională, cât şi pentru bacalaureat, ne aduc un verdict crunt: peste 50% dintre elevi nu pot obţine nota minimă de 5 la finalizarea clasei a VIII-a, peste 50% dintre viitorii absolvenţi de liceu nu ar obţine media minimă pentru a obţine diploma de bacalaureat. Realitatea este dură, dar măcar acum cunoaştem performanţele sistemului. Îmi aduc aminte, cu mare întristare, cât de puternică a fost opoziţia unora atunci când la examenul de bacalaureat s-au introdus camere video de supraveghere. Cât de mult s-au opus unii şi alţii, şi cât de mult doreau ca minciuna să continue. Este bine că minciuna a fost stopată. Este bine că şpaga, mita sau atenţiile pentru promovarea acestor examene sunt pe cale să fie scoase definitiv din şcoli. Nu este bine însă că, deşi adevărul a ieşit la suprafaţă, măsurile pentru creşterea gradului de pregătire al elevilor au lipsit cu desăvârşire în ultimii doi ani.

Avem astăzi un diagnostic asupra eşecului pregătirii elevilor? Ştim astăzi care sunt cauzele acestor performanţe slabe? Sunt subiectele de vină? Sunt ele cu un grad de dificultate prea ridicat? Sunt sau nu corelate cu ceea ce se învaţă în şcoală? Sunt ele corelate cu următoarele cicluri de studii: licenţă, masterat sau doctorat? Îşi fac dascălii datoria? Au părinţii vreo vină?! Ministerul Educaţiei sau inspectoratele şcolare poartă vreo responsabilitate? Cine e vinovat? Cine trebuie tras la răspundere? Din păcate, în ciuda unei situaţii care se degradează zi de zi, nu avem răspuns la niciuna dintre aceste întrebări, nu avem o diagnoză clară. Despre soluţii sau plan de acţiune nu mai putem vorbi nici măcar în glumă. Pasivitatea şi lipsa de reacţie sunt singurele chestiuni notabile ale Guvernului Ponta.

La mijlocul anilor ‘90 se repeta obsesiv> "sunteţi o generaţie de sacrificiu" ... "după voi, lucrurile vor merge bine". Au trecut anii ‘90, iar generaţiile de sacrificiu curg unele după altele. Dacă în anii ‘90 generaţia de sacrificiu era sinonimă cu şomajul mare, salarii mici şi riscuri mari de sărăcie, astăzi generaţia de sacrificiu se reflectă în generaţii de copii care, la capătul a opt sau douăsprezece clase nu asimilează un bagaj minim de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi.

Mulţi spun că avem nevoie şi de muncitori, nu doar de academicieni. E drept că economia se construieşte pe meserii, pe cercetare, pe inovare. Cu toate acestea, muncitorii anilor care vor urma vor lucra doar cu tehnologii moderne, cu instrumente informatice şi vorbind limbi străine. Vopsitorul de ieri nu mai este la fel ca vopsitorul de mâine. Ieri se vopsea cu pensula, azi şi mâine se vopseşte robotizat, asistat de computer. Tot ceea ce înseamnă meserie înseamnă cunoştinţe solide, calificare corectă şi formare ştiinţifică.

Şcoala românească este bolnavă, fie că vrem să recunoaştem, fie că ne facem că nu vedem. Şcoala românească are nevoie de finanţare. 6% din PIB ar fi un prim pas spre normalitate şi un prim pas prin care partidele politice ar respecta Pactul pentru educaţie. Şcoala românească nu se sprijină pe clădiri, termopane sau calorifere! Şcoala românească se bazează doar pe umerii dascălilor. Şcoala românească are dascăli buni, dar cel mai prost plătiţi din sistemul public. Şcoala românească trebuie să recapete prestigiul de care s-a bucurat odinioară, însă acest lucru nu poate porni decât de la finanţare. Finanţarea, salarii mari şi performanţă corelată trebuie să reprezinte polul de atracţie pentru şcoală. Şcoala românească a pierdut totul atunci când elevii nu au mai visat să ajungă dascăli. Nu au mai visat să ajungă dascăli pentru că ştiu nivelul de salarizare şi cât de grea este viaţa de dascăl. Vă invit să scoatem guvernul din amorţire şi să spunem stop generaţiilor de tineri de sacrificiu!