Parliamentary debates

Domnul Varujan Pambuccian:

Spre deosebire de toate imperiile care au existat în istorie, imperiul sovietic a avut o serie de trăsături unice, cea mai importantă fiind lipsa de suprapunere între teritoriile istorice înglobate şi structurile administrative cărora le-a subordonat. Construit ca o structură feudală dominată de relaţiile de vasalitate, imperiul sovietic şi-a propus deznaţionalizarea şi ateizarea entităţilor pe care le-a înghiţit în buna tradiţie ţaristă. Foarte multe dintre graniţele dintre statele înglobate au fost retrasate cu intenţia generării unui conflict mocnit, trecând peste popoare şi modificând mai târziu structura etnică sau religioasă, în numele unei ideologii a uniformizării şi supunerii absolute. Efectele unei asemenea construcţii le vedem chiar în aceste zile în Ucraina, ţară în care au fost sădite şi crescute temeinic tensiuni şi conflicte mocnite, uşor de utilizat de către imperiali ca să încerce să înfrângă orice voinţă şi aspiraţie naţională.

O asemenea soartă, similară cu cea a Basarabiei, a avut-o provincia armeană Artsakh (Karabakh). Parte a Armeniei din perioada dinastiei Artaxide, adică începând cu anul 189 î.C, provincia a început a fi disputată între Armenia şi Persia începând cu anul 376.

Odată cu apariţia şi extinderea Islamului, ea a căzut pradă pentru perioade scurte de timp Califatului de la Bagdad şi Imperiului Selgiucid, apoi Imperiului Mongol, devenind mai târziu obiectul disputei între Imperiul Persan şi Imperiul Otoman.

Începând cu anul 1805, odată cu expansiunea rusă în regiune, la cei care au exercitat pentru diferite perioade de timp controlul asupra sa adăugându-se şi Imperiul Rus. La sfârşitul celui de-la Doilea Război Mondial provincia a intrat sub control Britanic care, la Conferinţa de pace de la Paris, a atribuit-o Azerbaidjanului. În anul 1920, atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul au fost înglobate în Imperiul Sovietic care a transformat-o în regiune autonomă în cadrul RSS Azerbaidjană. În toată această perioadă de 2000 de ani, Artzakh-ul a fost locuit neîntrerupt de o majoritate armeană, aşa cum este şi azi.

În anul 1991, odată cu destrămarea URSS, Artzakh-ul şi-a afirmat dorinţa de autodeterminare şi de revenire la Armenia. Fiind locuită aproape exclusiv de către armeni, această cerinţă s-a izbit de opoziţia Azerbaidjanului care o consideră partea teritoriului naţional. Populaţia Artzakh-ului şi-a declarat în anul 1991 independenţa şi suveranitatea asupra regiunii, ceea ce a condus la un război cu Azerbaidjanul, război susţinut de către Armenia. Demersurile de autodeterminare a regiunii au început însă odată cu venirea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov. La aceste demersuri opoziţia azeră a dus la tensionarea extremă a situaţiei şi la transformarea armenilor într-un fel de duşmani ai Azerbaidjanului prin intermediul propagandei oficiale.

Aşa se face că, în ziua de 27 februarie 1988, în oraşul Sumgait din Azerbaidjan, grupuri de azeri au atacat populaţia armeană din oraş, ucigând şi jefuind locuinţele acestora fără ca miliţia să intervină. În ziua următoare, un mic contingent al Ministerului de Interne a încercat să pună capăt, fără succes, violenţelor. În zilele următoare a fost decretată legea marţială, iar pe străzile oraşului au apărut forţe armate care au impus ordinea. Bilanţul făcut de Procurorul General al URSS vorbeşte despre 26 de armeni şi 6 azeri care şi-au pierdut viaţa în acel conflict. Cauza imediată a conflictului o reprezintă începuturile mişcării de autodeterminare a Karabakh-ului.

Conflictul din Karabakh şi violenţe ca cele din Sumgait nu pot fi rezolvate trecându-le cu vederea. Ele nu fac decât să perpetueze generaţie după generaţie o ură iraţională între popoare şi religii, fără a ţine cont că popoarele sunt compuse din oameni care, într-o situaţie normală, ar putea coexista fără probleme. De aceea, amintirea acestui moment de o violenţă extremă nu se poate rezolva de la sine şi, odată ajunse într-o fază violentă, nu pot fi rezolvate doar prin efortul părţilor implicate. De aceea, înfiinţarea Grupului OSCE Minsk este un răspuns potrivit, cu condiţia ca el să producă rezultate.

România a înţeles că etnicitatea şi coexistenţa religiilor reprezintă un element de progres, şi nu un generator de conflict. A făcut acest lucru în documentul care a fundamentat construcţia României Mari, proclamaţia de la Alba Iulia, şi de câte ori o guvernare vremelnică s-a abătut de la el, naţiunea română a avut de pierdut. URSS a construit un lagăr comun pentru popoarele care l-au compus, atribuind arbitrar teritorii uneia sau alteia dintre "republicile" care l-au compus şi a eşuat generând conflicte care riscă să se perpetueze fără vreun orizont limpede. De aceste conflicte profită doar puterile din regiune - în cazul nostru, Turcia şi Rusia -, înclinând balanţa când de o parte, când de alta şi alimentând conflictul aşa cum am văzut de curând în înarmarea armatei azere cu drone de atac venite pe filiera turcă.

De aceea, considerăm că accelerarea procesului de mediere a grupului de la Minsk este cel mai important lucru care trebuie făcut acum. Zona Europei de Est, aflată la graniţa Orientului Apropiat, este critică pentru stabilitatea Europei însăşi, şi, dacă nu din motive umanitare, măcar din motive practice, ea trebuie să ajungă la o stabilitate trainică. Deplângând violenţele din Sumgait, cu gândul la cei care au murit atunci şi la familiile lor, fac un apel la ţările membre ale Grupului OSCE Minsk pentru a aborda, cu toată responsabilitatea, un conflict care a mocnit în toată perioada comunistă, a izbucnit în 1988 şi pare a nu se încheia.