Parliamentary debates

Domnul Varujan Pambuccian:

Am cuvântat în toate felurile cu putinţă despre una dintre cele mai negre zile ale istoriei. Am vorbit de atâtea ori, încât până şi aerul din jurul meu a ajuns să fie modelat de amintirea acelei zile. Şi m-am izbit de fiecare dată de tot felul de raţiuni înalte, de stat, care mi-au aruncat cuvintele în cele patru vânturi, pentru că niciodată, nu-i aşa, nu a fost momentul pentru acceptarea că ce s-a întâmplat în acel an, 1915, şi în anii care i-au urmat, a fost o oribilă şi condamnabilă crimă de genocid.

Unii vor zice că s-a întâmplat demult, într-un imperiu care nu mai există, unui popor care e suficient de puţin numeros ca să mai conteze. Acum priorităţile sunt altele, geopolitice sunt ele şi economice sunt ele, şi ţin de traiul de azi şi viaţa merge înainte. Acei puţini urmaşi ai celor şi mai puţini care au reuşit să scape cu viaţă atunci reprezintă, într-o lume a numerelor mari, un grăunte de care nu se poate împiedica nimeni.

Am spus, de fiecare dată, că negarea unei tragedii, cum este un genocid, duce la perpetuarea tragediilor şi cred că niciun om nu trebuie tratat ca un punct într-o statistică şi nimeni nu are dreptul să condamne pe nimeni la uitare. Mult mai practic, am spus că această condamnare la uitare permite readucerea ororilor trecutului într-un prezent în care alţi oameni sunt supuşi aceloraşi orori. Şi uite că s-a întâmplat din nou, tot cu poporul armean, de data aceasta din Arţach, de data acesta oarecum altfel, atunci când, anul trecut, peste o sută de mii de oameni au fost nevoiţi să îşi abandoneze casele, şcolile şi bisericile, au fost nevoiţi să îşi abandoneze viaţa lor, aşa cum era ea, şi să ia calea exilului în faţa vălătucilor morţii care porniseră către ei.

Nu, nu au fost ucişi ca cei peste un milion de armeni din Imperiul Otoman, ca o dovadă că trăim vremuri mai bune, în care este suficient să ameninţi cu moartea. În urma lor au rămas, ca în 1915, casele lor, şcolile lor, bisericile lor şi un întreg tezaur arheologic de peste 3000 de ani, ca şi cel din Anatolia, care urmează a fi distrus sistematic pentru ca cei care nu au o istorie în acele locuri să îşi poată fabrica una.

În faţa intereselor economice şi geostrategice orice încercare de a face dreptate, printr-o simplă recunoaştere a ceea ce s-a întâmplat atunci şi acum, păleşte. O recunoaştere din aceea formală, bazată pe definiţii acceptate de toată comunitatea planetei şi pusă în practică doar atunci când convine, şi chiar şi atunci ciopârţită temeinic pentru a încăpea în patul lui Procust al intereselor.

Lucrul acesta mă îndreptăţeşte să cred, cu mâhnire, că asemenea crime se vor repeta într-o tragică recurenţă a crimei susţinută de tăcere. Chiar dacă o mare parte a statelor lumii, căreia îi aparţinem, a recunoscut şi calificat ca genocid ceea ce s-a întâmplat atunci, aceeaşi mare parte a statelor lumii nu a calificat în niciun fel şi s-a mărginit să condamne formal şi circumstanţial ceea ce se întâmplă acum. Fără a interveni pentru a ieşi din această circularitate mortală care, nu mai am nicio îndoială, se va repeta şi în viitor cu complicitatea tăcerii din prezent.