Parliamentary debates

Domnul Vasile-Silviu Prigoană:

"Despre negociere"

Observam zilele trecute că politicienii români au intrat deplin în perioada negocierilor. Asemenea dansurilor nupţiale prezente la anumite specii de vieţuitoare, limuzinele străbat oraşul în căutarea acelor locuri tainice care să permită discreţia momentului. În spaţiul nostru mioritic, în acest moment, se poate negocia - unii spun politic - orice. Este evident că pe oriunde în lume întâlnim practicată arta negocierii şi că există o zonă specială rezervată negocierilor politice. În acel spaţiu se pot negocia coaliţii, guverne, proiecte de lege, strategii de dezvoltare, de ieşire din criză şi altele asemenea.

La noi, negocierea se referă preponderent la poziţii, funcţii, bani, autostrăzi prin faţa casei, spaţii de locuit pentru rude, viitor pentru nepoţi, locuri în penitenciare sau în afara lor. Statistic, suntem ţara cu cei mai mulţi preşedinţi pe cap de locuitor (de asociaţie, de scară de bloc, de partid, de filială de partid, de colegiu, de ...) şi, de curând, cu cei mai mulţi negociatori. Avem negociatori simpli, negociatori străini, negociatori şefi, negociatori mari şi negociatori mici... Aici, de la partide politice la grupuri politice şi indivizi, toţi negociază.

Unii negociază să rămână în interiorul jocului politic, alţii negociază să nu rămână în afara lui, unii nu mai ştiu de când negociază, alţii au uitat de ce negociază. Dar, cu toate acestea, se negociază..., se negociază ritmic, se negociază masiv, se negociază lent sau fulgerător, se negociază la ceasuri de taină sau în public, în ţară sau în afara ei.

Scopul scuză mijloacele, ar spune unii, moralitatea în politică este de mult abandonată, ar spune alţii. În consecinţă, tot ce se poate trebuie să fie negociat, tot ce se poate trebuie să fie scos la tarabă.

Acest tip de negociere este, în fapt, o expunere pentru vânzare a încrederii cu care cetăţeanul ne-a mandatat pentru a-i reprezenta interesele. Cu fiecare dintre aceste momente ale negocierilor, care nu pot fi numite politice, rămâne nerezolvată o mare necunoscută - transparenţa. Cetăţeanul ar trebui să ştie ce se petrece cu mandatul încredinţat, pentru ce plăteşte existenţa clasei politice şi de ce nu se respectă contractul din care el iese de fiecare dată păgubit.

Până la urmă nu cred că mai interesează atât de mult pe nimeni cine este persoana beneficiară a unui aranjament politic şi în ce grad de apropiere se află ea cu mai marii zilei, dar în mod cert interesează pe toată lumea care argumente au contat, dacă soluţia este politică sau tehnică şi în special interesează care este motivarea deciziei unei numiri în funcţii publice.