Parliamentary debates

Doamna Oana-Mioara Bîzgan-Gayral:

România are în prezent aproximativ 4 milioane de copii cu vârsta mai mică de 18 ani. Dintre aceştia, peste 65.000 sunt încadraţi în grad de handicap, alţi peste 58.000 beneficiază de servicii de prevenire a separării de părinţi şi nu mai puţin de 52.774 se află în grija statului, în sistemul de protecţie specială.

Copiii ajung în sistemul de protecţie din diferite motive care nu ţin de ei. Prioritatea noastră, ca ţară, este ca fiecare dintre aceşti copii să crească într-o familie. Acolo unde reintegrarea în familia biologică nu este posibilă, adopţia este finalitatea spre care ar trebui să tindem. Principalele tipuri de servicii pe care statul le oferă în momentul de faţă sunt reprezentate de serviciile de tip familial - 35 687 de beneficiari şi servicii de tip rezidenţial - 17.096 beneficiari în 2018. Dintre acestea, cele care au un impact negativ semnificativ asupra evoluţiei copiilor sunt centrele de plasament clasice şi cele modulate - corespondente centrelor rezidenţiale, în care sunt găzduiţi chiar şi 100 de copii în acelaşi timp. În condiţiile actuale, cu un număr limitat de angajaţi, care să poată să le ofere grija şi iubirea de care au nevoie, şi cu o perioadă medie de 7,5 ani petrecuţi în sistem, copiii întâmpină adesea probleme de dezvoltare locomotorie şi cognitivă, care îi pot afecta pe tot parcursul vieţii.

Prevenirea pe cât posibil a acestor situaţii este şi motivul pentru care anul trecut am propus şi am reuşit, cu sprijinul dumneavoastră, să aduc la stadiul de lege o iniţiativă care prevedea creşterea vârstei la care copiii sunt trimişi în astfel de centre de tip rezidenţial de la 3 la 7 ani.

Ne-am asumat, ca ţară, închiderea definitivă a centrelor mari, până în 2020. În prezent, din cei peste 17.000 de copii din sistemul rezidenţial, cei mai mulţi au vârste de peste 10 ani - 78,9%. Părăsirea centrelor rezidenţiale mari şi identificarea soluţiilor de tip familial vor reprezenta un ajutor semnificativ în acomodarea lor cu viaţa de familie şi cu viaţa independentă.

De aceea, avem nevoie de mai mulţi asistenţi maternali profesionişti şi de construcţia unor case şi apartamente de tip familial, unde toţi copiii care vor ieşi din centrele mari în perioada următoare să poată fi relocaţi. De asemenea, este esenţial să continuăm şi să îmbunătăţim strategia de prevenire a separării copilului de părinţi şi să dezvoltăm un sistem de educare a populaţiei în ceea ce priveşte reintegrarea socială a copiilor proveniţi din centrele rezidenţiale mari.

În perioada aceasta, monitorizez cu atenţie stadiul în care se află toate cele 186 de centre de plasament clasice şi modulate care mai funcţionau încă în luna decembrie a anului trecut.

Vă invit, să urmărim împreună acest proces şi să contribuim, la rândul nostru, prin pârghiile pe care le avem la dispoziţie, la dezinstituţionalizarea care le va face atât de mult bine copiilor care se află în grija statului.