Parliamentary debates

Domnul Ioan Mang:

"Despre optimizarea fiscală a statului român"

În luările mele de cuvânt de la tribuna Parlamentului, am tot vorbit despre problemele şi distorsiunile grave existente în economia românească, despre abuzul de poziţie dominantă şi concurenţa neloială pe care marile corporaţii internaţionale o manifestă în România, dar şi despre nevoia unor măsuri cu un grad ridicat de patriotism economic.

În continuarea acestor demersuri, astăzi, aş dori să vă vorbesc despre optimizarea fiscală, însă nu despre optimizarea fiscală a companiilor multinaţionale practicată la scară largă, cât mai degrabă despre optimizarea fiscală a statului român. La ce mă refer?

Conform teoriei economice, prin optimizare fiscală se au în vedere acele procedee sau mecanisme contabile şi juridice prin care o companie reuşeşte să achite cât mai puţine taxe, impozite şi contribuţii sociale statului. Cei care o practică spun că aceasta reprezintă o metodă legală de a reduce în mod inteligent sau chiar de a anula anumite taxe sau scheme de impozitare. Cei mai cinici numesc optimizarea fiscală ca fiind "evaziunea fiscală legală" - chiar dacă îndoielnică din punct de vedere moral, ea este permisă de lege şi tolerată de autorităţile statului care fie nu pot, fie nu vor să intervină.

Dacă evaziunea fiscală reprezintă un ansamblu de fapte săvârşite cu rea intenţie, în scopul reducerii bazei de impozitare, prin îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea obligaţiilor fiscale, prin "optimizarea" fiscală, firmele reuşesc ocolirea legilor şi neplata taxelor şi impozitelor prin găsirea unor portiţe legale. În practică, însă, limita dintre licit şi ilicit, respectiv dintre tehnicile de optimizare fiscală şi cele de evaziune fiscală, este foarte greu de trasat, iar riscul de a trece în sfera ilicitului este cu atât mai pregnant cu cât vom lua în considerare dinamica şi inconsecvenţa legislaţiei româneşti.

Dincolo de teorie, până la urmă, optimizarea fiscală este o formă gravă de practică anticoncurenţială şi o discriminare a cetăţenilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii. Este anticoncurenţială pentru că firmele mari îşi creează un avantaj imens plătind taxe şi impozite foarte mici, uneori egale cu zero. Este discriminatorie pentru că cei care nu dispun nici de banii necesari, nici de suportul marilor corporaţii, chiar dacă ar dori, nu pot practica minimizarea fiscală.

Fie că vorbim despre "optimizarea" fiscală a costurilor cu forţă de muncă (mulţi angajaţi sunt plătiţi la nivelul salariului minim pe cartea de muncă, dar mai primesc în paralel beneficii băneşti nefiscalizate din partea angajatorilor sau sunt externalizaţi pe contracte de colaborare de tip PFA/ microîntreprindere pentru reducerea impozitelor şi contribuţiilor sociale plătite), fie că vorbim despre reducerea artificială şi externalizarea profitului şi a capitalului prin mecanisme contabile în ţările de origine ale conglomeratelor multinaţionale sau în paradisuri fiscale, există mai multe practici fiscale care afectează negativ bugetul public, deci, bunăstarea noastră a tuturor. Statul român poate şi trebuie să intervină în economie pentru a corecta aceste practici incorecte.

Este absolut necesară, aşadar, trecerea la "optimizarea" fiscală a statului român. Bugetul public nu îşi mai permite să piardă bani prin aceste artificii. Pe lângă mai buna colectare a taxelor prin combaterea evaziunii fiscale, statul poate să penalizeze firmele pentru toate practicile de "optimizare" ca monopol, abuz de putere dominantă şi acţiuni sau omisiuni înşelătoare.

Tot pentru optimizarea încasărilor la bugetul de stat, consider că introducerea, în sfârşit, a impozitării plus valorii acolo unde se produce, adică, în România, trebuie să devină obligatorie. Iar pentru a simplifica lucrurile şi a le face cât se poate de transparente, soluţia cea mai la îndemână este introducerea unei cote minime de impozitare, indiferent de nivelul cheltuielilor deductibile fiscal în totalul cifrei de afaceri. PSD a propus deja taxa de solidaritate, adică impozitarea cu 1% a cifrei de afaceri pentru toate acele companii - aproape toate corporaţii multinaţionale - care plătesc un impozit pe profit mai mic decât echivalentul a 1% pe cifra de afaceri! Aşa cum orice IMM poate să achite 1% impozit pe venit, şi marile companii trebuie să plătească măcar tot atât. Este o politică şi o bună practică europeană care trebuie introdusă şi în România. La nivelul Uniunii Europene, încă din septembrie anul trecut se aplică o astfel de taxă de solidaritate şi mi se pare normal şi firesc ca ea să existe şi în România.

Dacă vrem să avem o economie funcţională, statul român trebuie să lupte împotriva evaziunii fiscale şi a "optimizărilor" fiscale de tot felul ale companiilor, la fel cum trebuie să ia măsuri urgente pentru a creşte veniturile la bugetul public.