Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

"Cultura confruntării" şi performanţa politicului

Problemele economice şi sociale, de care România nu a dus lipsă în această prea lungă tranziţie post-comunistă, au fost amplificate de aceşti doi ani de criză sanitară. Acestea nu se vor rezolva prea curând şi, oricum, nu doar aşteptând să intervină mâna invizibilă a pieţei.

Din nefericire pentru noi, toţi, în acest timp a luat naştere o vicioasă cultură a confruntării, care a exclus din calculul de oportunitate al politicului interesul, binele public. Am reuşit să transformăm în motiv de război politic orice temă, chiar şi atunci când aceasta nu are nicio implicaţie sau vreo relevanţă pentru proiectele politice. Iar acum nu mai ştim cum să ieşim din capcana escaladării confruntărilor, adesea fără miză, atât pentru partidele politice, cât şi, sau mai ales, pentru cetăţeni.

Avem o temă: liberalizarea pieţei energiei şi a preţurilor de pe această piaţă. În cascadă, aceste preţuri s-au transferat în întreaga economie. Milioane de români suferă, pentru că interesul lor a dispărut din atenţia politicului, care a fost mai preocupat de jocuri inacceptabile de putere.

Avem un primar general al Capitalei, care n-a cheltuit un ban din banii europeni destinaţi reabilitării şi revitalizării sistemului de termoficare, dar începe un război de imagine pe banii europeni din PNRR. Nu că l-ar interesa binele bucureştenilor, dar dă bine la imagine: iată, se luptă pentru ei, pentru binele lor.

Nu există, practic, subiect aflat în dezbaterea publică în jurul căruia să se poată constitui un consens politic. Nici măcar în domenii vitale, care ţin de social, cum ar fi menţinerea puterii de cumpărare a categoriilor celor mai defavorizate. În aceste condiţii, se aşteaptă cineva ca încrederea în politic să crească? Ignorarea agendei publice şi înlocuirea ei cu o agendă care are legătură cu interese strict private este o consecinţă a abordării conflictuale a competiţiei politice. Încrederea în democraţie, ca sistem politic, se degradează în ritm alert, pentru că, paradoxal, această cultură a conflictului politic este percepută de cetăţeni ca expresia existenţei unui partid unic, precum în comunism, un partid rupt de realităţi.

Refuzul dialogului politic este de neînţeles şi inacceptabil. Nu suntem duşmani. Soluţia unor probleme nu vine din distrugerea stângii sau a dreptei, sau din excluderea unora sau altora de la luarea deciziilor. Ideea este că poţi câştiga un război, dar dacă nu ştii să gestionezi pacea, victoria nu are niciun sens. Dacă am câştigat războiul cu totalitarismul comunist, dar nu ştim să gestionăm democraţia, să o facem funcţională, avem nu atât o victorie, cât o înfrângere, implicând costurile pe care le cunoaştem cu toţii. Dar aceste costuri nu sunt plătite de cei care le generează, iar acest lucru nu face decât să crească furia împotriva politicului. Suntem pe muchie de cuţit, dar nu toţi părem conştienţi de acest pericol.