Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

S-au împlinit recent 100 de ani de la naşterea lui Marin Preda, 42 de ani de la moartea lui şi 30 de ani de democraţie românească în care lumea lui Moromete a dispărut. A fost multă tămâie virtuală, conjuncturală şi oficială cu prilejul acelei aniversări, dar nu trebuie să uităm că acelaşi Marin Preda a fost marginalizat, hulit, acuzat de colaboraţionism. Vânăm sărbători, confiscăm valori, dar nu preţuim nimic. România oficială nu are o casă memorială Preda, aşa cum ar merita, nu are o trăire vibrantă a centenarelor, nu are o conştiinţă de sine, istorică. România oficială, chiar oficialistă, este mai degrabă a loviturilor de teatru, cu umor amar; aparţine nu publicului mare şi a tirajelor bogate, ci grupurilor mici şi a intereselor mărunte.

Se va întâmpla şi cu centenarul Preda ce s-a întâmplat cu centenarul Doinaş - multe citate, puţină citire, hastag-uri memoriale pentru lumile lor încă neînţelese sau nefrecventate de oamenii ceasului prezent. Chiar dacă toţi trăim după reţeta lui Preda, "Viaţa ca o pradă", marea vânătoare a fericirii, şi "Imposibila întoarcere" la lumea în care "Timpul nu a mai avut răbdare". România oficială nu are decât oficialism, gargară de amintiri într-un puzzle niciodată desluşit de idei, de proiecte, societăţi. De la "Întâlnirea din pământuri" şi până la romanele târzii, Marin Preda a creat ceea ce astăzi PR-ul reţelelor înfometate de like-uri, view-uri, share-uri şi content-uri nu au putut valida niciodată în mod natural - bestsellere. Teama de adevărurile ficţiunii au produs cenzura. Şi, vorba lui Gide, muzele se năşteau în închisori şi piereau în libertate. Preda şi alţii ca el reprezintă rezistenţa prin cultură.

Astăzi, în timpuri de liberalism şi libertinaj, scrierea din libertate nu mai produce aceleaşi efect electrizant, aceleaşi capodopere. Dar e paradoxal cum din România anilor lui Preda, care citea pe nerăsuflate ultimul manuscris scos de la tipar, astăzi avem România cu cei mai puţini cititori, în coada clasamentelor europene, o Românie în care analfabetismul, nu enciclopedismul, patronează cultura, o Românie departe de cea a copilăriei mele, când, mama, ca profesor de limba română, îşi susţinea lucrarea de gradul 1 cu exegetul canonic al lui Marin Preda, prietenul şi confesorul său, profesorul şi academicianul Eugen Simion, la numai doi-trei ani de la moartea marelui scriitor. Era o Românie a reacţiilor, a follow-up-ului cultural, care astăzi îşi refuză privilegiul de a locui conştient în propria ei istorie.

Dacă ar fi trăit azi, Preda ar fi scris la fel de bine, dar ar fi trăit mâhnit ştiind că o mână de cititori înseamnă un bestseller cinstit pentru o societate care deţine, dar nu citeşte biblioteci, o societate în care cărţile sunt obiecte decorative şi, ocazional, comemorative, o societate de "Risipitori" care prăznuiesc naşteri şi morţi, rămânând tot mai indiferenţi la ce se întâmplă între ele. România lui Preda era aceea în care oamenii de cultură nu erau niciodată "Intruşii" acestei lumi, nici orchestratorii ei. De altfel, nu cred ca lui Marin Preda i-ar fi plăcut să vadă texte aniversare standard: "s-a născut (...), a scris (...), a murit (...)". Este dovada clară nu doar de lipsă de înţelegere a fenomenului-Preda, dar mai ales de sensibilitate istorică şi culturală faţă de lumea lui. Însă cum altfel ar putea scrie cei care "au venit (...), au condus (...), au plecat (...)", fără să lase nimic, în urmă, în afară de un "Delir" neîncheiat?