Parliamentary debates

Domnul Mihai Niţă:

"Mimetismul patriotic, mai primejdios decât indiferenţa"

Anul Centenarului Marii Uniri a fost un bun prilej pentru toţi vorbitorii publici, autentici sau amatori de vorbe multe, să-şi demonstreze plenar calităţile oratorice. De la românii al căror patriotism ardent clocoteşte neîncetat, până la purtătorii de steag, plătiţi să fâlfâie drapelul naţional pe la toate adunările publice, la nunţi, la cumetrii şi la meciurile de ţurcă. Fiecare crede că are ceva de spus, că mesajul său este...indispensabil pentru momentul măreţ al istoriei naţionale, dar nu toţi ştiu suficientă istorie, ca să-nţeleagă însemnătatea şi necesitatea Unirii. "Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă", spunea marele unionist Ioan Raţiu. Or, unii, asta nu înţeleg.

Un oficial de rang foarte înalt este convins că, în războiul pentru întregirea neamului, pe români nu i-a animat atât de tare dorinţa unirii, cât dorinţa de integrare europeană. Aşa o fi fost, dar noi încă nu aflaserăm. Poate că la fel s-o fi întâmplat şi la 1599 şi la 1859, dar nu ne informase nimeni până acum. Ne uimeşte această descoperire insolită. Alţii sunt convinşi că românii de peste Prut, care au fost dislocaţi de tovarăşul Stalin în pustietatea siberiană, mai trăiesc şi azi, dorind, într-o majoritate covârşitoare, Unirea cu Ţara. Numai că ruşii aduşi în locul lor pe pământul românesc, precum şi nostalgicii rusofili vor altceva. Aducerea Basarabiei la Patria-mamă, deşi este echitabilă ca act de reparaţie istorică, nu este uşor de realizat.

Dacă unirea românilor din toate ţinuturile istorice ar fi fost lejer de înfăptuit, n-ar mai fi curs atâta sânge în războaie nedrepte, nu s-ar fi consumat atâta energie în demersurile politice pentru care iluştrii noştri înaintaşi s-au ostenit în decursul sutelor de ani. Momentul prielnic al reunificării Basarabiei cu România s-a consumat în timpul dezmembrării Uniunii Sovietice, când înţelegerile monstruoase dintre Hitler şi Stalin au fost denunţate la nivel mondial şi când românii din stânga Prutului doreau ca Basarabia să revină acasă. Numai că autorităţile române din acea vreme s-au temut să-şi supere prietenii care-i şcoliseră într-ale politicii şi conducerii de stat. Aceiaşi indivizi sunt astăzi adepţii concordiei naţionale, iar discursurile lor patriotarde se vor a fi patriotice. Să aibă ei memoria atât de scurtă, sau ne consideră o masă de manevră, la fel ca în 1989? Eu cred că au atins culmea neruşinării.

Dacă ar mai avea obraz în loc de toval, îngroşat de propria dezonoare, i-ar mai putea încerca măcar sentimentul de umilinţă, în memoria celor care s-au jertfit pentru ţară, sau în faţa celor câţiva veterani supravieţuitori ai războaielor şi ai lagărelor de exterminare înfiinţate de bolşevismul care ne-a asasinat intelectualii.

Cu adâncă pioşenie, voi pronunţa numai câteva dintre numele Panteonului românesc: Mircea Cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan Cel Mare, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Şerban Cantacuzino, Alexandru Ioan Cuza, Regina Maria - "cea mai frumoasă regină a lumii", Ferdinand I, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu.

Şi mă întreb: câţi dintre noi merităm să ne considerăm urmaşii lor vrednici? Câţi dintre noi suntem în stare a sfida tortura, batjocura şi moartea, de dragul patriei, aşa cum a făcut-o Ilie Ilaşcu?

Iată ce gândea Regina Maria, despre Marea Unire: "Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită! Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută!".

Unirea înseamnă putere, iar aceasta nu poate fi realizată decât de oamenii puternici. Închei disertaţia de azi, citându-l pe Costache Negri: "Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea! Numai unirea!".