Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

"Anul Cantemir"

Prin Legea nr. 38/2023, anul 2023 a fost instituit ca fiind Anul cultural Dimitrie Cantemir şi Ciprian Porumbescu. Pe 21 august 2023, s-au împlinit 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, iar la începutul acestei luni, 350 de la naşterea marelui cărturar, evenimente importante, care au trecut la fel de neobservate ca şi Centenarul Marii Uniri, aniversat în 2018. Multă fală, mult advertising, nicio construcţie memorială care să dureze şi să contribuie la diversificarea formelor de patrimoniu cultural corelate acestor aniversări. Puţini ştiu însă - şi e momentul, dar şi contextul oportun să facem această evocare - că repatrierea osemintelor lui Dimitrie Cantemir a fost posibilă la intervenţia lui Nicolae Iorga. Datorită lui am putut prăznui 300 de ani de ani de la moartea cărturarului Cantemir, la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Nu mulţi sunt cei care au citit discursul lui Nicolae Iorga despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în ţară a rămăşiţelor lui pământeşti.

Îl descrie ca fiind un om de o curiozitate rece, aşa cum numai savanţii pot nutri faţă de cercetare, un conducător care a vrut puterea nu de dragul dominaţiei, ci pentru binele ţării lui, dar mai ales un spirit care a fost, citez, "osândit pe viaţă la ospitalitatea unui neam care abia se deştepta la cultura înaltă de care aşa de larg se împărtăşise".

Prin urmare, "el trăia în trecut". Nu de puţine ori, din această aşteptare ca ţara lui să se îndrepte, a generat o cultură a speranţei, câştigând libertăţi Moldovei şi jucând cu egală demnitate oricărui alt omolog la masa politicii externe europene. Însă, după cum observă Iorga, parte din puterea lui Cantemir venea din flexibilitatea şi curiozitatea în faţa lumii, din nevoia de a cartografia curiozităţi, imperii, dinastii actuale şi dispărute, de a vedea lumea cu rost, de a înţelege de ce pacea e un fenomen de graniţă, nu o stare de fapt. Polonia şi Olanda erau pe lista lui de slăbiciuni, pentru că "aveau de propus ceva ce se va impune în vremile de azi". Şi se pare că spiritul lui anticipativ a fost corect. Politica răsăriteană însemna, în timpurile sale, emancipare, o fină arhitectură instituţională, o formă de urbanism privilegiat.

Pentru toate acestea, regretul lui Nicolae Iorga este acela că lui Cantemir providenţa nu i-a îngăduit să îmbătrânească în scaun - am fi văzut, probabil, o altă ţară, cu un caracter politic mai ferm şi mai erudit.

Mă tem însă că, dacă Iorga găsea în Cantemir un om care trăia în trecut, doar pentru că acolo îşi găsea resursele prin care ar fi putut construi un proiect de ţară mai bun, astăzi, este tot mai greu să înţelegi prin această privire înapoi altceva decât o încremenire profundă şi o respingere prin ignoranţă a modernizării. Nimeni nu îşi mai permite un Cantemir, la 300 de ani de la plecarea lui - cei care aşteaptă un timp mai bun se zbat între a fi naivi şi a fi utopici, cei care au dorinţa de a vedea alte societăţi nu sunt mai mult decât turişti, iar cei care vorbesc despre Iorga şi Cantemir rămân nostalgici al căror ecou, poate, va răsuna pentru cei care speră că România are puterea să se îndrepte!