Parliamentary debates

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Îi dau cuvântul domnului Oliviu Gherman, fost preşedinte al Senatului, şi urmează la cuvânt domnul senator Petre Roman.

Domnul Oliviu Gherman:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor legiuitoare,

Domnule prim-ministru,

Înalţi conducători ai bisericilor româneşti,

Doamnelor şi domnilor actuali şi foşti parlamentari,

Onorat asistenţă,

Vă mărturisesc că, aşezându-mă în acest loc care mi-a fost destinat, am avut un moment de ezitare şi prima reacţie ar fi fost aceea să mă aşez cu un loc mai la dreapta. Şi aceasta mă conduce să vă rog să acordăm un minut de reculegere în memoria primului preşedinte al Senatului postdecembrist din România, academicianul Alexandru Bârlădeanu, şi a senatorilor decedaţi. (Se păstrează momentul de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Senatul României, constituit în prima legislatură constituţională postdecembristă, trebuia să răspundă unor provocări deloc neglijabile, printre care se situa, nu în ultimul rând, nivelul de excepţie al Senatului, care a funcţionat în timpul Adunării Constituante. O dificultate suplimentară a provenit din faptul că senatorii aleşi, cu infime excepţii - remarc cu mare plăcere lecţiile de democraţie pe care le-am primit de la fostul coleg, vicepreşedintele Radu Câmpeanu -, aveau o minimă experienţă legislativă, iar structura rezultată în urma alegerilor legislative nu se sprijinea pe o majoritate consitentă, impunându-se alianţe fragile, atât în zona majorităţii, cât şi a opoziţiei.

Dar dificultatea cea mai importantă a provenit din cerinţele economice presante ale tranziţiei, care s-au acumulat îngrijorător în ultimele luni ale Adunării Constituante: eliminarea imperativă a subvenţiilor de stat, liberalizarea adaosului comercial şi introducerea taxei pe valoare adăugată. Numai una dintre acestea, oricare, ar fi fost suficientă pentru supunerea populaţiei României la sacrificii enorme, cu atât mai mult punerea în aplicare simulată a celor trei măsuri.

Indiferent că se conştientizează sau nu acest aspect, primii doi ani ai legislaturii 1992-1996 s-au desfăşurat cu această piatră de moară legată de picioare.

Ca o consecinţă a polimorfismului politic din Senat, presiunile populiste s-au exercitat din toate părţile, Majoritate şi Opoziţie, partidul relativ majoritar din care făceam şi eu parte reuşind cu greu să opereze în aceste condiţii.

O problemă la fel de dificilă provenea din necesitatea de a adapta din mers legile elaborate în timpul Constituantei sub lozinca "Nu ne vindem ţara!" la cerinţele reale ale economiei de piaţă.

Optimismul hazardat privitor la termenele de punere în practică a retrocedării terenurilor agricole proprietarilor de drept s-a soldat cu un jaf masiv la nivelul utilajelor agricole necesare pentru asigurarea hranei, seceta endemică amplificând dezastrul.

Alături de problemele economice multiple ilustrate mai sus prin câteva exemple, un obiectiv la fel de important sau poate chiar mai important era acela de a cultiva şi amplifica virtuţile democraţiei. Era greu să îţi convingi mai ales partenerii că democraţia nu este un concept vid, că Opoziţia nu este un obiect de decor, că Majoritatea are puterea votului, iar Opoziţiei trebuie să îi fie asigurată posibilitatea reală de a se exprima în promovarea legilor.

Era la fel de greu să convingi Opoziţia că simpla negare a tezelor promovate de Guvern este un mod pervers de autoanihilare. Altfel spus, legislatura la care mă refer trebuia să se constituie într-o şcoală de democraţie care să consolideze paşii modeşti făcuţi în timpul Adunării Constituante.

Era necesar ca aşa-zisa eficienţă în procesul legislativ să fie înlocuită treptat printr-o dezbatere consistentă, în care soluţia finală, legea, să nu fie o simplă repetare a tezei iniţiale, proiectul.

Nu voi face o enumerare a principalelor legi elaborate în cursul menţionatei legislaturi, deşi "producţia" legislativă a fost consistentă şi mai ales ascendentă de la an la an.

În mod deliberat, mă voi opri la trei dintre legile elaborate: Legea învăţământului, Legea accelerării procesului de privatizare şi Legea locuinţei.

Incontestabil, Legea învăţământului fixează un cadru generos pentru dezvoltarea învăţământului în România. Întrebarea firească este: în condiţiile globalizării, poate pretinde cineva că are soluţii pentru dezvoltarea în perspectivă a învăţământului? Nu cumva măsurile ulterioare privitoare la învăţământ au modificat conţinutul legii? Este un panaceu soluţia americană a unui învăţământ foarte lax, desprinsă de realităţile americane?

În locul discuţiilor de substanţă, s-a preferat o competiţie populistă privitoare la procentul din p.i.b. acordat învăţământului, şi principalii susţinători ai unor soluţii populiste au fost chiar parlamentari ai partidelor de guvernământ, iar opozanţii erau, paradoxal, reprezentanţii Guvernului care, pe baza unor argumente economice solide, uitau că învăţământul este o prioritate naţională.

Era mai bine să nu se elaboreze o Lege a învăţământului, în haosul postdecembrist care a transformat învăţământul într-o afacere?

Era necesar să se elaboreze unele repere consistente dar rigide?

Iată doar câteva întrebări pe care mi se pun în legătură cu această lege.

Referitor la Legea accelerării privatizării, am un singur regret, care coincide poate cu cel al maliţioşilor: că nu mi-am dat demisia din fruntea propriului partid şi a Senatului după înfrângerea la vot, în forurile de conducere ale partidului, a propunerii mele de promovare a Legii prin asumarea răspunderii Guvernului. Mă întreb şi acum, ca şi atunci, cum se accelerează un proces printr-o lege trecută cu încetinitorul prin Parlament. De ce nu s-a acceptat promovarea unei legi destinate accelerării prin procedeul atât de solid al angajării răspunderii Guvernului, un procedeu constituţional?

Îmi recunosc incapacitatea de a înţelege. Mă întreb în treacăt câte procente am pierdut la alegerile din 1996 din cauza acestei întârzieri.

Legea locuinţei, pe lângă meritele sale incontestabile, se caracterizează prin laitmotivul legislativ - se preocupa de preferinţă cu ceea ce era interzis, şi nu cu ceea ce trebuie promovat.

Şi, acum, un singur punct delicat: este nevoie de un Corp Ponderator?

Dacă privim Parlamentul ca o structură deliberativă, este evident că Senatul este necesar. Am vorbit despre o structură conversantă, Cameră - Senat, şi nu despre un ecou la un sunet identic cu acesta, aşa cum a funcţionat Senatul în legislaturile de până acum.

Prevederile Constituţiei modificate, completate printr-o Lege electorală curajoasă, pot genera o structură conversantă. Nu este esenţial cum se aleg senatorii; este esenţial să se precizeze ce interese reprezintă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât descentralizarea deciziei va trebui să contrapună într-un mod democratic interesele locale celor globale.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Mulţumesc domnului profesor Oliviu Gherman.