Parliamentary debates

Doamna Daniela Popa:

Din partea Grupului parlamentar al PNL invit la microfon pe domnul deputat Mircea Irimescu. Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Mircea Irimescu:

Bună dimineaţa!

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică se intitulează "La omul sărac... nici şefii nu fac (nimic)."

Deşi se feresc să vorbească în public despre asta, este destul de răspândită, printre oamenii noştri politici, ideea că românii sunt comozi, că nu "rup hamul" la muncă, că nu fac cât ar trebui să facă, dacă fac, nu fac temeinic şi nu ştiu să păstreze ce au făcut. "Ehei, să fi fost nemţii sau japonezii în locul nostru!" se aude destul de des spunându-se în anii pe care-i trăim. De fapt, la fel se spunea şi-n ultimele două secole ale mileniului trecut. Se poate să fie aşa, pentru că teze asemănătoare au susţinut şi demonstrat specialiştii, care s-au ocupat de psihologia poporului român. Însă, legat de acest subiect sensibil, se mai poate spune şi altceva, ceva despre care - nu ştiu dacă jena este motivul - aici, în forul legislativ al ţării, discutăm prea puţin.

Este vorba despre cazurile în care, prost sfătuiţi şi conduşi de către cei pe care i-au ales, românii muncesc mult, câteodată din greu, cheltuiesc resurse şi, la sfârşit, nu se aleg cu nimic din tot efortul depus. Pentru ilustrare, voi da un exemplu care priveşte o comunitate locală, deşi ar fi şi printre cazurile individuale situaţii elocvente.

Printre cele mai înduioşătoare acţiuni realizate în ultimul timp de către comunităţile locale din ţară, la loc fruntaş, se numără acţiunile de promovare a unor produse şi valori locale tipice, cu care se speră, cu destulă naivitate, că se va cuceri lumea. Imitând acţiuni similare văzute în străinătate, avem şi noi festivaluri ale mustului, hribilor, păstrăvului, caşului, oului etc. În colegiul pe care-l reprezint, se mai ţin un festival al verzei şi unul al cartofului.

Cel din urmă a avut loc chiar alaltăieri la Frătăuţii Vechi, în apropierea Rădăuţiului, şi a fost destul de reuşit. Pe lângă ciudatul amestec de tradiţii şi modernităţi europene pe care-l oferă astfel de manifestări, dincolo de distracţiile de care se bucură localnicii, rămâne o posibilă şi obsedantă întrebare: totuşi, cum stăm cu cartoful?

Cultura agricolă vegetală cea mai importantă a Bucovinei a dat, în acest an, o recoltă bună. Cantitativ şi calitativ. Asta nu face însă mai mică îngrijorarea oamenilor de pe aici. Nu au cui să vândă o marfă pe care o oferă la un preţ echivalent de trei kilograme la preţul unui ziar. Acest produs pare că nu mai trebuie nimănui. Fabricile de alcool şi amidon din zonă, care foloseau cândva ca materie primă pentru activitatea lor de industrializare a cartoful, nu mai sunt de mult. Zootehnia gospodăriei ţărăneşti tradiţionale este pe cale de dispariţie şi se consumă puţini cartofi pentru furaje. Nici oamenii nu mai consumă acest produs ca altădată. Rămâne, în acest caz, un volum apreciabil de marfă, care ar trebui oferit pieţelor mai îndepărtate şi chiar din străinătate, dar care nu poate fi valorificat din lipsa oricărei forme de achiziţie, transport şi distribuire către piaţă ale acestui produs.

Guvernul nu pare interesat în nici un fel de situaţia în care se află aceşti producători şi îi neglijează în chip desăvârşit. Pagubele sunt destul de mari şi ele nu aparţin numai producătorilor, ci şi bugetului public costeliv al statului care a acordat, mici cum au fost, totuşi, nişte subvenţii. Ne aflăm în faţa unuia dintre multele paradoxuri ale zilelor noastre: cei care lucrează pământul ies păgubiţi din munca lor, spre deosebire de cei care, din ce în ce mai mulţi, îşi lasă pământul nelucrat. Dincolo de orice calcul economic, unii se încăpăţânează să perpetueze această cultură agricolă cu tradiţie şi-şi muncesc cu râvnă pământul.

Faţă de aceşti oameni, întreaga clasă politică din România ar trebui să se simtă vinovată, pentru că este impardonabil să vorbim foarte puţin despre ei şi să nu-i ajutăm deloc.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Mulţumesc.