Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

Întrucât nu mai sunt alţi doritori, daţi-mi voie să-mi susţin şi eu propria mea declaraţie politică.

Domnul Ioan Oltean: (De la tribună)

Doamnelor şi domnilor,

Domnule doctor,

Declaraţia mea politică se intitulează: «Despre "Ziua Europei", satul românesc şi conservarea tradiţiilor».

Duminica trecută, pe data de 9 mai, Ziua Europei a trecut aproape neobservată în România. Totuşi, în câteva localităţi din ţară, oamenii au simţit nevoia să se bucure româneşte. În contextul problemelor economice actuale, iată că românii au vrut să arate Europei bogata lor tradiţie, obiceiurile, cântecele şi dansurile tradiţionale. Acest fapt m-a făcut să aleg pentru astăzi o temă prea puţin pusă în valoare în ultima perioadă, cea a valorii pe care o reprezintă în sine satul românesc şi conservarea tradiţiilor sale.

În decursul etapelor zbuciumatei noastre istorii, românii au simţit nevoia să comunice între ei, poate mai mult decât alte popoare ale lumii, stabilind, astfel, diferite canale durabile de transmitere a informaţiilor. Aceste relaţii au fost la început pur şi simplu nişte norme de conduită fără caracter juridic, norme care au fost respectate de bună voie de către toţi. Deşi mai târziu a intervenit legea scrisă, satele au continuat să-şi judece pricinile potrivit dreptului strămoşesc. Este adevărat, cu timpul, legea scrisă a câştigat tot mai mult teren în defavoarea dreptului comunităţii locale. Dar între biruinţa unuia şi dispariţia parţială a celuilalt s-a impus o perioadă îndelungată, timp în care au coexistat ambele tipuri de «instanţe».

Fiind jurist, nu pot să nu mă opresc asupra câtorva aspecte care privesc chestiuni ale dreptului din această zonă. Satele româneşti se bazau până nu demult pe o tradiţie bine pusă la punct, pe norme nescrise, dar respectate cu stricteţe. De altfel, în micile comunităţi rurale româneşti, încălcarea legii nescrise ducea la sancţionarea celor vinovaţi, ceea ce demonstra importanţa legii nescrise.

Dreptul românesc a fost şi este încă indisolubil legat de societate. Românii şi-au creat propriile reguli sociale, dintre care amintim: regulile morale, religioase etc., reguli clare care le asigurau convieţuirea în colectivitate şi care coexistă şi azi, sau cel puţin aşa ne place să credem, cu regulile scrise. Astfel, o serie întreagă de practici sociale, îndelung repetate în actele zilnice, cunoscute, aplicate şi respectate, au devenit în timp norme de drept.

Condiţiile vieţii materiale şi spirituale, tipurile de relaţii sociale din societatea românească au determinat apariţia unor comunităţi şi grupuri specifice de solidaritate. Viaţa satului românesc a avut un puternic caracter comunitar colectiv concretizat în apariţia unor valoroase tradiţii social-economice, cu norme, forme de organizare şi instituţii proprii.

Baza dreptului la poporul român au format-o cutumele care creau o situaţie juridică menţinută prin consimţământ mutual.

Cutuma sau obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept şi reprezenta o practică atât de înrădăcinată în comunitatea satului românesc, încât oamenii ştiau că prin ea îşi puteau exercita drepturile, şi chiar făceau acest lucru. Regulile formate în timp nu sunt impuse de constrângere, însă ele sunt respectate, chiar nescrise fiind.

Practica generatoare de cutume era uniformă, repetabilă şi avea o durată de timp destul de îndelungată. "Obiceiul" este, practic, rodul experienţei de viaţă a întregii comunităţi. "Obiceiul" este un model de conduită, el presupune o anumită constrângere în recunoaşterea valorilor de grup şi de respectare a lor. El apare ca un comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi şi se concretizează, în general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazează, pentru aplicare, tocmai pe faptul că este rezultatul unei practici vechi, incontestabile. "Obiceiul" formează un mecanism creator şi păstrător de ordine şi, mai mult decât atât, ca să pun punctul pe "i", "obiceiul" este un mecanism păstrător de cultură.

Prevederile obiceiului pământului sunt izvorâte din bunul simţ şi din înţelepciunea poporului român. De aceea, atunci când un membru al colectivităţii greşea, el era judecat numai după normele cutumiare ale locului în care trăia.

Poporul român a ţinut, şi ţine încă, la tradiţia întemeiată pe practicarea şi manifestarea cultului. Tradiţia a fost şi încă mai este conducătoarea tuturor actelor omului. Poate tocmai de aceea legea ţării sau obiceiul pământului apare ca o emanaţie a întregului popor privit în structura lui şi în evoluţia lui istorică. Există, încă, obiceiuri străvechi care s-au păstrat aproape nealterate de-a lungul timpului, aceasta dacă vorbim, fie şi numai despre zona Bistriţa, pe care o cunosc foarte bine. Viaţa psihosocială în satul românesc a avut un caracter comunitar, evidenţiat de închegarea anumitor tradiţii cu caracter economic şi psihosocial, de conservarea unor mentalităţi specifice. Satul românesc şi-a dezvoltat forme specifice de existenţă şi supravieţuire, conform trebuinţelor comune şi a voinţei comune.

Arta populară a României îşi are rădăcinile în trecutul îndepărtat şi zbuciumat al acestei regiuni geopolitice. Fiind situată la intersecţia marilor civilizaţii istorice - greacă, romană, bizantină, orientală şi occidentală, elemente ale acestor civilizaţii au fost absorbite de locuitorii de aici, toate acestea împletindu-se într-o viziune originală care se găseşte în artă, meşteşugurile şi muzica populară românească.

Folclorul românesc este cel mai bine conservat din lume, iar manifestările sale sunt încă evidente în întreaga ţară.Folclorul reprezintă oglinda vie a existenţei poporului român, o dovadă grăitoare a străvechii noastre unităţi culturale, iar imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componentă valoroasă a acestei moşteniri.

Tradiţiile populare româneşti rămân bogăţia noastră cea mai de preţ şi trebuie să facem tot ce se poate pentru ca aceste comori să se păstreze vii în mintea copiilor noştri şi a noastră, a tuturor.

Vă mulţumesc.