Parliamentary debates

Domnul Nicolae Georgescu:

"România în anul Centenarului Marii Uniri - model de succes în promovarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale"

România are o lungă istorie a convieţuirii multietnice şi multiculturale, deoarece pe teritoriul ei trăiesc de mai multe secole numeroase minorităţi etnice.

Problematica minorităţilor naţionale în România a ocupat un loc important pe agenda publică în special după Primul Război Mondial, odată cu destrămarea imperiilor multinaţionale. La acel moment, autorităţile române au luat măsuri pentru a crea cadrul legal care să asigure deplina egalitate a cetăţenilor, indiferent de originea etnică.

Punctul culminant avea să fie Constituţia din martie 1923, care asigura toate libertăţile consfinţite de lege pentru toţi cetăţenii români, "indiferent de originea etnică, de limbă sau de religie". Pornind de la Legea fundamentală, statul român a asigurat în perioada interbelică un cadru legislativ destul de coerent, ceea ce a permis dezvoltarea activităţii politice, culturale şi economice a minorităţilor.

Noua situaţie politică din februarie 1938 nu a adus modificări în privinţa statutului minorităţilor, menţinând dispoziţiile constituţionale din 1923, potrivit cărora toţi cetăţenii statului român erau egali înaintea legii. Având în vedere contextul relaţiilor internaţionale, regimul de monarhie autoritară a adus o politică care a îmbinat concesiile cu fermitatea. În august 1938 a fost publicat şi un Statut al Minorităţilor, care însuma reglementările privind situaţia acestora în cadrul statului român.

În pofida dezvoltării unui cadru constituţional democratic favorabil minorităţilor naţionale, în România, ca şi în spaţiul central şi sud-est european, s-au dezvoltat curentele şi organizaţiile antisemite.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului şi a creării normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredinţată Organizaţii Naţiunilor Unite. În acest context, după o scurtă perioadă de tranziţie marcată de speranţa revenirii la normalitatea democrată, în România s-a instaurat un regim totalitar, care, cel puţin la nivel propagandistic, a promovat o ideologie internaţionalistă, opusă exceselor naţionaliste interbelice, dar, în fapt, va desfiinţa treptat drepturile şi libertăţile individuale.

Regimul de dictatură comunistă a înlocuit sintagma "minorităţile etnice/naţionale" cu "naţionalităţi conlocuitoare", în aparenţă o formulare democratică, deoarece enunţa o egalitate deplină indiferent de originea etnică. În practică, statutul minorităţilor nu era unul bazat pe asumarea diferenţei. Mentalitatea asimilaţionistă, bazată pe principiile naţional-comuniste, avea să afecteze în sens negativ viaţa comunitară a minorităţilor naţionale.

Anul 1989 aduce în istoria contemporană a românilor înlăturarea comunismului, a terorii şi a discriminărilor de orice fel. Noua Românie democratică, împreună cu minorităţile sale pe care le consideră cetăţeni demni ai unei patrii comune, a hotărât eliminarea oricăror discriminări şi persecuţii, oferind tuturor cetăţenilor săi şanse şi drepturi egale.

România este singura ţară din Europa care asigură tuturor minorităţilor naţionale dreptul de a fi reprezentate în Parlament. Dreptul la reprezentare în Parlament a fost consfinţit în art. 59 alin. (2) al Constituţiei adoptate în 1991: "organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie". Acest drept este menţinut şi prin art. 62 alin. (2) din Constituţia din 2003.

Întreaga legislaţie românească în materia minorităţilor naţionale, precum şi structurile create în baza acesteia urmăresc armonizarea legislaţiei româneşti cu dispoziţiile reglementărilor internaţionale în vigoare.

În prezent, România are un cadru legislativ şi instituţional coerent şi modern în ceea ce priveşte minorităţilor naţionale, dialogul autorităţi-organizaţii ale minorităţilor naţionale se realizează în bune condiţii, astfel încât, în situaţiile punctuale unde se produc încălcări ale legii, se poate interveni eficient pentru rezolvarea situaţiei. Totodată, în România nu există o discriminare instituţionalizată pe criterii etnice, rarele excepţii punctuale fiind soluţionate de instituţiile abilitate. Toate aceste aspecte au fost constatate şi de Comisia Europeană care, în raportul de ţară despre România, arată că ţara noastră îndeplineşte criteriile de la Copenhaga din 1993 în ceea ce priveşte aderarea la Uniunea Europeană.

În Programul de guvernare 2017-2020, PSD şi ALDE au prevăzut o serie de măsuri pentru minorităţile naţionale în ceea ce priveşte învăţământul, apărarea şi promovarea activă a drepturilor, inclusiv prin promovarea modelului românesc de succes, internaţional recunoscut, de integrare a minorităţilor naţionale. Guvernul României asigură dreptul de a-şi păstra şi dezvolta liber exprimarea identităţii etnice pentru toţi cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, astfel încât să se poată manifesta pe deplin în viaţa publică, în administraţie şi în justiţie, în sfera culturii, limbii, religiei, educaţiei, vieţii publice, în conformitate cu Constituţia României, cu angajamentele României în procesul de integrare în Uniunea Europeană, precum şi cu documentele europene şi internaţionale în materie.

Protecţia minorităţilor în Uniunea Europeană face mai mult obiectul politicii la nivelul statelor membre, fiecare având practici, instrumente, organe şi legislaţie proprie privind minorităţile. Există mari diferenţe în rândul statelor membre în ceea ce priveşte disponibilitatea acestora de a recunoaşte minorităţile, de a le proteja drepturile şi de a le garanta participarea politică. Spre exemplu, Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, adoptată la 10 noiembrie 1994, în vigoare din 1998, a fost ratificată de 35 de state, din cele 45 membre ale Consiliului Europei. Grecia a semnat-o, dar nu a ratificat-o niciodată. Franţa, Turcia, Andorra au refuzat să semneze Convenţia.

De-a lungul timpului, Franţa s-a caracterizat printr-un număr destul de considerabil de străini pe teritoriul său, de aceea fiind considerată un stat deschis tuturor străinilor. Însă minorităţile naţionale nu au reuşit niciodată să fie asimilate poporului francez, Franţa fiind recunoscută ca o ţară care nu recunoaşte drepturile minorităţilor. În momentul ratificării Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Franţa a precizat că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 27 - în statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi de a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. În martie 2008, în Raportul ONU în ceea ce priveşte chestiunile relative asupra minorităţilor din Franţa, se precizează că Franţa "nu recunoaşte noţiunea de drepturi ale minorităţilor, iar recunoaşterea oficială a grupurilor minoritare sau a drepturilor colective sunt considerate ca fiind incompatibile cu Constituţia şi cu principiile Republicii care promovează drepturile individuale, egalitatea şi libertatea". Sistemul legislativ nu promovează drepturile şi libertăţile minorităţilor, motiv pentru care Franţa a fost sancţionată de Uniunea Europeană pentru faptul că nu respectă drepturile minorităţilor.

Conform Constituţiei Germaniei, "fiecare persoană are dreptul la libera dezvoltare a personalităţii sale, atât timp cât nu încalcă drepturile altora sau nu contravine ordinii constituţionale sau bunelor moravuri" şi "orice persoană are dreptul la viaţă şi la integritate fizică. Libertatea persoanei este inviolabilă."

Totodată, se stabileşte că "nicio persoană nu poate fi favorizată sau defavorizată pe motive de sex, filiaţie, rasă, limbă, ţară şi origine, credinţă sau opinii politice ori religioase. Nicio persoană nu poate fi defavorizată din cauza invalidităţii." Cu toate acestea, nu se poate vorbi, în activităţile de zi cu zi, că drepturile minorităţilor sunt respectate.

De aceea, se consideră că, dacă în acest moment ar trebui să adere la Uniunea Europeană, Franţa şi Germania nu ar îndeplini condiţiile prevăzute în acest domeniu.

În anul Centenarului Marii Uniri, activitatea politică şi socială, educaţia şi actele de cultură trebuie să rămână şi să se dezvolte sub egida unităţii, a toleranţei, a deschiderii, a acceptării diferenţelor şi a respectului pentru celălalt. Este firesc ca şi minorităţile naţionale să celebreze acest eveniment unic alături de toţi cetăţenii, să susţină şi să promoveze România, valorile şi tradiţiile româneşti. Valorificarea bunelor relaţii dintre majoritate şi minorităţile naţionale trebuie să se reflecte şi în activităţile pe care fiecare dintre cele 18 minorităţi naţionale recunoscute în România le desfăşoară în general, şi în particular în acest an.

Este momentul să ne unim eforturile pentru împlinirea năzuinţelor celor care acum 100 de ani au înfăptuit Marea Unire, o Românie modernă şi puternică, o Românie a tuturor. Centenarul Marii Uniri este un prilej de a identifica fragmentele de istorie ale acestui secol de existenţă comună, de preţuire şi de recunoaştere a importanţei identităţii naţionale, a tradiţiilor, a limbii române.