Parliamentary debates

Domnul Florin-Alexandru Alexe:

Prin declaraţia mea politică susţin şi continui declaraţia politică a colegei mele de partid şi de generaţie, Cristina Pocora. Colega mea a vorbit despre lipsa oricăror măsuri de susţinere a tinerilor, cu accent pe lipsa măsurilor pentru crearea de locuri de muncă dedicate acestora. Eu am să vorbesc despre ruptura din ce în ce mai adâncă între tineri şi sistem.

Orice societate este construită pe un schelet instituţional care, împreună cu practicile de guvernare - şi aici mă refer la sensul larg al guvernării, în care includ toate puterile centrale: parlament, preşedinţie, guvern şi puterile locale: primăriile, consiliile judeţene şi consiliile locale - defineşte sistemul unei societăţi. Totalitarismul este sistemul societăţilor închise, la fel cum democraţia este sistemul societăţilor deschise.

Pentru ca o ţară să funcţioneze şi să prospere, cetăţenii ei trebuie să fie ataşaţi sistemului, să se regăsească în practicile guvernamentale ale acestuia, să se simtă protejat şi susţinut de autorităţi. Dacă, din contră, cetăţenii simt că sistemul funcţionează doar în beneficiul celor care "sunt la butoane", că dispreţul autorităţilor depăşeşte capacitatea de a fi umil a poporului, că prosperitatea se "învârte" doar în cercuri înalte, cetăţenii vor fi tentaţi şi vor reuşi să fenteze sistemul, să se îndepărteze cât mai mult de resorturile guvernamentale, de reglementările legale şi să renunţe la aspiraţiile bazate pe o posibilă susţinere din partea autorităţilor. În felul acesta, se creează un sistem paralel bazat pe corupţie şi evaziune, care cuprinde toate aspectele societăţii: sistemul de sănătate, de la mica şpagă la licitaţii trucate; sistemul de educaţie, de la ora de meditaţii până la studenţi fără bacalaureat; sistemul economic, de la o factură falsă la evaziuni care ajung şi la câteva procente din PIB-ul României ş.a.m.d.

Referindu-mă doar la tineri, şi aici includ şi copiii, este stupefiant cât de profundă este ruptura dintre aceştia şi sistem. În opinia mea, ruptura faţă de sistem a populaţiei de până la 35 de ani este mult mai gravă decât a celor trecuţi de această vârstă, pentru simplul motiv că, din acest moment T0, ei vor fi mai mult timp "prezentul" societăţii decât cei cu vârste mai înaintate.

Aşadar, ce le oferă statul român acestora care sunt, în acelaşi timp, prezentul şi viitorul României?

Pentru nou-născuţi avem un concediu parental plafonat la limita superioară şi minim garantat la nivel inferior cu o sumă care este aproape cât salariul minim pe economie. Altfel spus, familiile cu venituri şi educaţie peste medie sunt dezavantajate în faţa acelora care trăiesc la un nivel apropiat de sărăcie sau chiar sub acest nivel. Alocaţia pentru copiii până la 2 ani (sau 3 ani pentru cei cu handicap) este 200 lei/lună. Rezultatul? Scăderea generală a natalităţii, răspândirea sărăciei, copii părăsiţi în maternităţi de mamele lor şi lăsaţi la mila asistentelor de către autorităţi, care nu au capacitatea de a prelua aceşti copii şi a-i plasa la asistenţi maternali sau în instituţii de ajutorare.

Pentru copiii cu vârste între 2-18 ani alocaţia este 42 de lei. Da, aţi auzit bine, 42 de lei. Mai grav, pentru copiii cu handicap între 3-18 ani alocaţia este 84 de lei. Rezultatul? Abandonul şcolar peste media UE - 1 din 5 copii renunţă la şcoală - cu o foarte uşoară tendinţă de scădere datorată programelor implementate de organizaţii non-guvernamentale cu fonduri la fel de non-guvernamentale. Cifrele oficiale vorbesc de 100.000 de copii şi adolescenţi care nu sunt înscrişi la şcoală, dar UNICEF consideră că ar fi mult mai mulţi. Efortul statului în această privinţă se limitează la programul "cornul şi laptele!, pe care copiii din Bucureşti îl folosesc ca să aibă cu ce arunca unul în altul în clase, iar copiilor din localităţile rurale le este de un prea insignifiant ajutor.

Copiii care ajung, totuşi, la liceu, de la cel mai conştiincios până la cel mai delăsător, au deasupra capului sabia bacalaureatului. De ce trebuie ca toţi copiii care trec de ciclul gimnazial să facă liceul? De ce nu facem şcoli vocaţionale, de meserii, de arte, în care copiii să-şi urmeze chemarea? De ce îi vrem pe toţi pe patul lui Procust? Grea întrebare!

Dar, iată că, de anul acesta, sabia nu mai taie! Elevii care n-au luat bacalaureatul se pot înscrie la facultate. Universităţile particulare s-au pregătit rapid şi îi aşteaptă cu porţile deschise. Şi se pare că înghesuiala este mare. Chiar o statistică pe piaţa imobiliară din Bucureşti arată că preţurile chiriilor pentru garsoniere şi apartamentele cu două camere a crescut din mai până în septembrie cu 20% - fapt fără precedent - motivaţia cea mai importantă fiind cererea din partea tinerilor studenţi.

Chiar şi aşa, ponderea absolvenţilor de studii superioare în categoria de vârstă 30 - 34 de ani este, în România, de aproximativ 20%, faţă de media UE care este de aproximativ 35%, conform Eurostat. Pentru studenţi ce oferă sistemul? Burse din fonduri europene? Stagii de practică considerate vechime în muncă? Parteneriate internaţionale? Da de unde?! Blocaje, biblioteci prăfuite, imposibilitatea de a accesa baze de date internaţionale, învăţământ relativ asemănător cu cel din secolul trecut.

Pentru cei care au terminat facultatea sau şi-au luat doar bacalaureatul şi vor să se apuce de muncă, ce oferă Guvernul? 40%! 40% e vreun bonus pentru companii la angajarea tinerilor sau cumva contribuţia statului la iniţierea unei afaceri? Nu! 40% este rata şomajului în rândul tinerilor. Este incapacitatea Guvernului de a face ceva pentru deblocarea economiei, pentru aducerea ei în realitatea secolului XIX.

În schimb, Guvernul are timp să inventeze cele mai aberante proiecte posibile. Noua jucărie a ministrului pentru fonduri europene, Eugen Teodorovici, este un proiect prin care vrea să dea bani românilor plecaţi afară ca să îşi deschidă o afacere. Unde? Păi afară, în ţările în care stau! Singura condiţie e să-şi facă sediul firmei în România, că a auzit el, domnul Teodorovici că statul român câştigă din taxa de timbre. Adică, în loc să ne gândim cum să ne întoarcem tinerii acasă, noi ne gândim cum să-i facem plecaţi de tot, ba să-şi ia şi familiile cu ei, că tot vor prospera pe banii europeni din România şi nu care cumva să mai aibă la cine să trimită bani în ţară.

Lăsând la o parte latura financiară, care nu este de neglijat, cum să-i spui unui român, pe faţă, du-te afară, că o să-ţi meargă mai bine, îţi dau şi bani, numai să pleci!?

Se pare că, în mod conştient sau nu, sistemul de guvernare condus de Victor Ponta se erodează singur. Se delimitează de tot ce ar putea fi valoare, performanţă, dreaptă judecată, chiar patriotism. Iar prin această prăpastie pe care o deschide, din ce în ce mai larg, între popor şi sistem, cu precădere între tineri şi sistem, Victor Ponta conduce societatea românească către închiderea în sine, sărăcie, corupţie. Oare mai suntem o democraţie?