Parliamentary debates

Doamna Ioana-Jenica Dumitru:

"În ce stare se află astăzi acordul României cu Fondul Monetar Internaţional"

Cei mai sceptici dintre noi au crezut în 2009 că un acord de împrumut cu Fondul Monetar Internaţional va fi un dezastru pentru economia noastră pe termen mediu şi lung. Criticile la momentul respectiv veneau de peste tot, societate civilă, analişti şi, bineînţeles, opoziţia politică. Chiar şi membri ai puterii de atunci erau speriaţi de perspectivele unui nou împrumut, mai ales unul de aproape 20 de miliarde de euro.

De asemenea, cei mai mulţi dintre noi nu se aşteptau la răspândirea crizei economico-financiare, care în 2009 se manifesta la nivel teoretic în societate, dar peste doar un an efectele au început să se simtă. Scăderea veniturilor, dublată de o creştere a preţurilor: creşterea TVA-ului de la 19% la 24%, impozitarea pensiilor, scăderea şi plafonarea veniturilor bugetarilor, blocarea posturilor în sistemul public - austeritatea a pus stăpânire pentru doi ani pe România.

Banii de la FMI, UE şi Banca Mondială poate au menţinut o siguranţă a cursului de schimb sau poate au intrat în economie prin investiţii, cu toate că la 4-5 ani după acest moment nu prea avem ce să arătăm în materie de obiective noi. Cert este faptul România s-a aflat în imposibilitatea de a atrage fonduri europene nerambursabile în timp ce se împrumuta cu două mâini de la FMI şi de pe piaţa liberă deopotrivă.

Putem să depăşim totuşi şi acest moment, pentru că acordul stand-by pe care l-am semnat cu FMI a făcut până în 2012 ca România să îşi câştige o reputaţie bună pe piaţă. Dar poate cel mai mare avantaj pe care ţara noastră l-a avut din acordul semnat este reprezentat de criteriile de performanţă impuse pentru continuarea atragerii tranşelor de împrumut.

De aici cel mai important în opinia mea este factorul arieratelor de la nivel central şi local şi la fel de important este şi procesul de privatizare a companiilor de stat. Pachetul de sprijin financiar vine cu acest set de indicatori de performanţă, pe care pentru binele sistemului nostru economic ar trebui să-i respectăm.

Arieratele sunt o problemă sistemică în România. Autorităţile publice locale angajează plăţi pe care nu le pot susţine. Agenţii economici termină lucrări şi aşteaptă banii luni sau ani de-a rândul; disciplina financiară nu există la acest nivel. Bani care ar trebui să intre în economia reală sunt blocaţi în mod birocratic şi, în consecinţă, arieratele se adună.

Guvernul USL s-a angajat să reducă arieratele administraţiei publice locale cu 5% în fiecare lună, dar, paradoxal, arieratele de fapt cresc. Mai precis datoriile UAT-urilor către agenţii economici au crescut cu aproape 50% din 2011 până în 2012. În aceste condiţii, ţinta asumată de guvern pare greu de atins.

De asemenea, o altă ţintă asumată de guvernul anterior, dar şi de Guvernul USL este reprezentată de procesul de privatizare. Cunoaştem foarte bine faptul că actuala putere nu a reuşit până în momentul de faţă să încheie un acord de privatizare a CFR marfă sau la Oltchim. În schimb, ni se spune că s-a privatizat managementul companiilor de stat, când noi, stimaţi colegi, ştim bine că managerii puşi în funcţie de la începutul anului sunt de fapt parte a clientelei politice. Au fost anunţate în repetate rânduri investiţii din partea Daimler sau Bosch, dar ceea ce am văzut de fapt a fost închiderea Oltchim şi reducerea activităţii la Arpechim, vinderea Mechel pe 200 de lei şi proteste susţinute în minerit. Disponibilizările în masă nu sunt egale cu privatizarea. Investitorii străini întârzie să apară şi în aceste condiţii mă întreb cum continuă acordul cu FMI.

Astăzi trebuie să pregătim tranşele în valoare de 1,164 miliarde euro către FMI, UE şi BIRD. Până astăzi am plătit anul acesta 227 de milioane de euro. Programul de rambursare prevede plata a milioane de euro lunar şi nu pot decât să mă întreb: noi ce am primit de aceşti bani? Dacă observăm efectele economice ale anului nu putem spune că sunt îmbucurătoare. Inflaţia creşte constant, acum se află la 5,5%, un maxim al ultimilor ani, creşterea economică stagnează şi preţurile cresc exponenţial. Nici cursul de schimb nu mai este ce a fost, iar capacităţile noastre de producţie sunt din ce în ce mai insignifiante.

În intervenţiile mele trecute am arătat cum au crescut taxele. Peste 20 de taxe noi sau majorate prin modificările aduse Codului fiscal nu reprezintă o măsură de relansare economică. În tot acest timp guvernul, dar şi preşedintele declară că România este stabilă din punct de vedere economic. Dar eu, stimaţi colegi, şi sigur şi mulţi alţi cetăţeni, nu observăm acest lucru.

Pe spinarea celor mulţi am reuşit să depăşim criza şi se pare că sacrificiile lor au fost făcute în van. Recent am observat că din obiectivele asumate în faţa FMI mai mult de jumătate nu vor putea fi onorate de guvern. Vă daţi seama ce înseamnă acest lucru pentru reputaţia noastră internaţională?! Oare câţi investitori îşi vor pune semne serioase de întrebare când vine vorba de România? Ce avantaje oferim noi, ca sistem, unui om care investeşte? Predictibilitate fiscală nu, creştere economică nu, infrastructură nu, forţă de muncă bună şi calificată nu prea, în afara promisiunii de bine nu prea oferim nimic.

În această notă vreau să închei şi să spun, încă o dată, că efectul de creştere economică şi dezvoltare pe care cu toţii ni-l dorim nu se face cu promisiuni, ci cu fapte.