Parliamentary debates

Domnul Andrei Ioan Chiliman:

Domnul deputat Radu Mânea. A venit domnul deputat Lădariu? Nu a venit. Se pregăteşte domnul deputat Ioan Sonea.

Domnul Radu Mânea:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Stimaţi colegi,

Încep prin a saluta cordial întoarcerea fiilor rătăcitori în Parlamentul ţării. (Rumoare în partea stângă a sălii)

De Ziua Constituţiei României, ar trebui să ne bucurăm şi să culegem roadele aplicării Constituţiei noastre de la 1991, după aproape 8 ani de aplicare, după promulgare şi simulacru de referendum organizat ulterior şi în mare grabă.

Din păcate, nu avem motive de bucurie, nici puterea de azi care, în parte, nu a votat-o, dar nici opoziţia de astăzi, fosta putere de ieri, care a conceput-o, a votat-o şi împreună încercăm s-o aplicăm ad litteram, fără abateri sau interpretări, funcţie de situaţia în care ne regăsim, la putere sau în opoziţie. Ca o consecinţă, şi unii şi alţii, încercăm să căutăm responsabilii pentru situaţia ţării de astăzi, dar prea puţini dintre noi recunoaştem erorile, omisiunile şi interpretabilitatea posibilă a unor texte din Constituţia de la 1991.

Comparând Constituţiunea Principatelor Unite Române de la 1866, Constituţiunea promulgată cu Decretul regal nr.1360 din 28 martie 1923, considerată ca fiind cea mai democratică din Europa secolului XX, cu Constituţia României din 1991, aplicabilă astăzi, vom observa lesne, fără a fi specialişti în drept constituţional, că temelia legilor din România zilelor noastre este ruptă în esenţa ei de tradiţia românilor, şi anume: despre teritoriul României şi forma de stat.

Forma statală a suferit modificări de la "România dodoloaţă", operă a regelui Ferdinand I, la România de astăzi, prin ciuntirea teritoriilor sale cu Tratatul Ribbentrop-Molotov şi apoi Tratatul de pace încheiat între marile puteri, în absenţa României. Milioane de români din ţinuturile Herţei, Bucovinei de Nord, Basarabiei şi Sudului Dobrogei rămânând în afara graniţelor ţării, reîntregirea fostului Regat al României Mari fiind la voia bunului Dumnezeu şi îndemânarea conducătorilor ţării.

Dacă în Constituţiile tradiţionale de la 1866 şi 1923 - despre teritoriul României, chestiunea este tratată în patru articole, în Constituţia de la 1991, aceeaşi problemă capitală a ţării se tratează în 14 articole, dar cu ce folos pentru România, până la reîntregirea teritoriilor sale în graniţele străvechii Dacii?

Despre drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale românilor. Dacă în Constituţiunea Regatului României de la 1866, sub sigiliul regelui Carol I, şi apoi în Constituţiunea de la 1923, sub Ferdinand întregitorul, libertatea conştiinţei românilor era absolută, era garantată, Constituţia de la 1991 garantează libertatea conştiinţei ca manifestare a spiritului de toleranţă şi de respect reciproc. Dar, oare, conştiinţa înseamnă doar atât? Şi pun această întrebare, crezând că este valabilă pentru poporul român, trecut prin 50 de ani de dictatură comunistă, în care conştiinţa, toleranţa şi respectul de sine erau socotite trădare de neam şi de partid, Partid Comunist, bineînţeles.

Despre biserică, culte şi armată. Neatârnarea Bisericii ortodoxe române şi garantarea libertăţilor credinţei pentru cultele recunoscute de către stat, şi de aici, propovăduirea credinţei în Dumnezeu, precizate în Constituţiile de la 1866 şi 1923, alături de simţul dezvoltat de proprietate al românilor, au condus la menţinerea unităţii statale, dincolo de vitregiile vremurilor, România rămânând neatârnată. Patriarhului ţării, episcopilor ortodocşi, greco-catolici şi ai tuturor cultelor recunoscute de lege li se rezervau, prin Constituţie şi prin Regulamentul de funcţionare, statutul de senator de drept, alături de conducătorii oştirii şi generalii de armată care au fost, măcar trei luni de zile, cu faţa către inamic.

Ce le rezervăm noi astăzi contemporanilor cu aceleaşi demnităţi?

Despre garantarea proprietăţii private şi dreptul la moştenire. Constituţiile de la 1866 şi apoi 1923 consfinţesc şi garantează dreptul de proprietate privată asupra bunurilor mobile şi/sau imobile, dobândite sau moştenite, în ambele Constituţii prevederea fiind stipulată la art.17, cu precizarea garanţiilor sacre şi inviolabile, în art.19 din Constituţia de la 1866.

În Constituţia de la 1991, proprietatea privată este doar ocrotită, fără a fi garantată, urmând ca limitele dreptului de proprietate "să fie stabilite prin lege". Care lege, domnilor care aţi votat Constituţia? Dacă Constituţia nu garantează proprietatea privată, care lege pe care o pritocim noi astăzi, o garantează?

Legat de garantarea dreptului la moştenire, prevăzut de art.42 din Constituţia de la 1991, dacă nu-i reconstituim românului drepturile confiscate de către comunişti, dacă nu-i garantăm proprietatea privată, ce moştenire lasă el şi ce moştenire lăsăm noi urmaşilor, spre a-i fi garantată? Dar ca legiuitori, ce moştenire legislativă lăsăm după finele mandatului nostru? Nu cumva ne certăm între noi, facem greve, aruncăm vina unii pe alţii, vrem anticipate, că economia nu merge, că nu sunt bani pentru sănătate, învăţământ, apărare etc., nu avem privatizare, nu vin investitorii străini, nu intrăm în NATO, nu ne cheamă la Uniunea Europeană pentru că am clădit Constituţia şi democraţia pe o temelie şubredă? Nu cumva trebuie să recunoaştem că orice lege este perfectibilă şi chiar Constituţia este perfectibilă?

Vă invit, deci, să reflectăm la următoarele:

Domnul Viorel Burlacu (din bancă):

Sigur, monarhie...

Domnul Radu Mânea:

...forma statală şi graniţele ţării, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale românilor, biserică şi credinţă, rolul armatei şi statutul cadrelor militare, proprietatea privată şi garanţiile pe care avem obligaţia să le acordăm. Trebuie, oare, modificată Constituţia?

Domnul Viorel Burlacu (din bancă):

După voi, da.

Domnul Radu Mânea:

După părerea mea, da. După domniile voastre, nu. "Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic".

Vă mulţumesc.