|
Domnul Dumitru Bentu: Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Stimaţi colegi, Am intitulat declaraţia politică de astăzi "Orfanii". Deşi "apa ca un bivol negru" a adus din nou suferinţă şi disperare oamenilor din sudul Moldovei, nu vom aborda acest cataclism natural amplificat încă o dată de reacţia deplorabilă a autorităţilor, de incapacitatea acestora de a interveni rapid şi eficient. Ne vom referi la un fenomen social cu efecte evaluate superficial şi care tinde să devină definitoriu pentru buimaca noastră societate. Să ne explicăm: mulţi dintre dumneavoastră îşi amintesc de generaţia sau, poate, generaţiile "copiilor cu cheile de gât". Îi întâlneam zilnic pe aleile dintre blocuri, la cozile infernale atunci când "se băga ceva", prin curţile şcolilor, după cursuri, aşteptând să vină părinţii acasă; părinţi care lucrau în acelaşi schimb şi care nu prea mai aveau timp de copii, întrucât "îndeplinirea planului de producţie" era obiectiv vital. Cu toate aceste servituţi impuse de un regim pe care mulţi îl regretă, din diverse motive, familia se reunea seara sau la sfârşitul săptămânii, astfel încât era cel puţin mimat sentimentul de unitate şi responsabilitate parentală. În multe situaţii, lucrurile nu erau scăpate cu totul de sub control şi binomul educaţional familie-şcoală chiar funcţiona. Am recurs la această digresiune, pentru a pune în lumină un alt fenomen care implică profund copiii de vârstă preşcolară şi şcolară -abandonarea acestora de către părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Potrivit datelor furnizate de ANPDC, la sfârşitul anului 2006, 59 959 copii din România aveau părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Dintre cele 41 251 familii din care fac parte aceşti copii, în cazul a 14 543 ambii părinţi sunt în afara ţării; în 22 051 cazuri, un singur părinte lucrează în exterior, iar în 4657 familii este plecat părintele unic întreţinător. Dintre copiii rămaşi în ţară, 51 323 sunt îngrijiţi de rude până la gradul IV, 5929 de către alte persoane (vecini, prieteni ai părinţilor etc.), iar 1807 se află în plasament, în sistemul de protecţie specială. Situaţia este mai accentuată în Moldova şi în zonele rurale. Este evident că cei aflaţi în diverse ţări europene au ajuns acolo din cauza sărăciei de acasă şi nu vor reveni decât atunci când vor strânge destui bani pentru a-şi plăti datoriile sau pentru a-şi ridica o casă mai încăpătoare. I-au abandonat pentru a trăi cândva mai bine. Oare merită sacrificiul? Poate că da, dacă reuşeşti să te detaşezi de cei care aşteaptă înfriguraţi fie un telefon ce de multe ori nu mai bine, fie sărbătorile de peste an când cadourile primite nu pot opri lacrimile aşteptărilor. Nu doresc să fiu patetic, dar revin: prea mulţi copii ajung în adăposturile temporare ale direcţiilor pentru protecţia copilului; prea mulţi dintre ei rămân în grija unor rude care nu pot suplini căldura părintească; prea mulţi dintre ei devin rataţi psihic, iar unii recurg la gesturi extreme, lăsând în urma lor amintirea unor suflete chinuite. Stimaţi colegi, alături de instituţiile abilitate ale statului, suntem responsabili şi pentru aceşti copii. De aceea, fac un apel către dumneavoastră pentru o implicare şi mai profundă în această sensibilă problematică a "orfanilor cu părinţi". Mulţumesc.
|