Parliamentary debates

Domnul Vasile Cîtea:

"100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România"

În 2018 nu se împlinesc doar o sută de ani de la Marea Unire, ci şi o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România, un eveniment care a avut loc la 27 martie 1918 şi care a constituit prima treaptă spre idealul României Mari.

În urmă cu exact o sută de ani, ţara noastră intrase în război de partea Imperiului Rus, Angliei şi Franţei. Pe atunci, Unirea cu Basarabia părea un vis care era departe de a se concretiza, mai ales că două treimi din teritoriu erau pierdute în faţa Puterilor Centrale. În plus, ţara noastră trecea printr-o perioadă de zbucium, la un pas să abandoneze lupta din Primul Război Mondial.

Unirea a venit atunci când toţi se aşteptau mai puţin, mai ales că Basarabia era, de mai bine de o sută de ani, din 1812, anexată Imperiului Ţarist, dar era încă populată în mare parte de români, care şi-au reîntregit neamul la 27 martie, prin decizia luată de Sfatul Ţării, de a uni Basarabia cu ţara noastră. Hotărârea a fost luată la Chişinău, în prezenţa premierului român Alexandru Marghiloman, cu 86 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 36 de abţineri, un document care avea să scrie una dintre cele mai importante file din istoria României.

Evenimentul de la 27 martie 1918 a fost recunoscut mai apoi de Marile Puteri, prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1920, iar Unirea cu România a ferit Basarabia de Războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale "terorii roşii" şi ale deportărilor către Gulag, aceasta fiind şi scopul Sfatului Ţării, al delegaţilor ruşi sau ucraineni care au votat Unirea. Şi, mai mult decât atât, decretul adoptat la Chişinău a fost primit cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, mai ales că era prima bucurie după ani grei de război.

Bucuria românilor a durat însă doar 20 de ani, până în 1940, când Stalin ia decizia alipirii Basarabiei la Uniunea Sovietică, iar de atunci şi până acum, o nouă unire între cele două state n-a existat, deşi există atât de multe lucruri care le unesc.

Suntem, aşadar, la o sută de ani de la unirea primei dintre provinciile istorice cu România, o sută de ani pentru care trebuie să le fim recunoscători celor care au fost despărţiţi de familiile lor şi deportaţi, celor care au suferit, celor care şi-au asumat, celor care au făcut primul pas către România de astăzi.

Îmi doresc ca, în pragul Centenarului, să ne trezim conştiinţa naţională, să stimulăm oamenii spre Europa, spre România, şi să ne reîntregim, într-o formă sau alta, neamul românesc.