Parliamentary debates

Doamna Eleonora-Carmen Hărău:

"În apărarea statutului de fapt al parlamentarului"

Evenimentele de ultimă oră desfăşurate în partidul din care fac parte, PNL, şi mă refer aici la anumite tensiuni generate de tentativa domnului Tăriceanu de a rupe parlamentari din PNL şi alte partide pentru a construi un alt grup parlamentar, mă fac să mă duc din nou cu gândul la cauzele reale care fac posibile astfel de mişcări politice, numite din punct de vedere tehnic trădări dezaprobate public de toţi şi, în acelaşi timp, practicate de toţi cei care se simt, vorba lui Caragiale, "ca românul, imparţial". Statutul de fapt al parlamentarului este puternic afectat de lovituri primite atât din interiorul, cât şi din exteriorul structurii parlamentare. Mă voi referi la câteva aspecte pe care le consider fundamentale.

1. Nu avem interdicţia, prin lege, a migraţiei parlamentarilor în timpul unui mandat dobândit. Dacă interdicţia ar exista, ar dispărea nu doar tentaţia individului despre care se face, în principal, vorbire, dar şi mituitorul politic, respectiv cel care supune presiunilor de tot felul un parlamentar. De asemenea, voinţa electoratului n-ar mai fi violată de câţiva strategi, persoane care, indiferent ce votează românii, sunt capabile să schimbe structuri, majorităţi, guverne prin înţelegeri ocolite, jucând după bunul-plac, în interes de grup restrâns - nici măcar la nivelul unui întreg partid politic - soarta ţării. Cine pierde? Ţara, dacă interesul grupului care impune strategia nu este, dintr-o fericită întâmplare, convergent cu interesul naţional şi, în orice caz, reputaţia parlamentarului trădător, traseist, un nenorocit demn, carevasăzică, de tot dispreţul semenilor. Dacă unii pot aplica proverbul "câinii latră, caravana trece, alţii chiar trăiesc drama oprobiului public şi a incapacităţii personale de a se fi opus presiunii. Ceea ce este încă şi mai grav, prejudiciul de imagine a parlamentarului în cauză se contabilizează ca prejudiciu adus instituţiei.
2. Statutul de fapt al parlamentarului s-a depreciat atât de mult, încât marea majoritate a politicienilor se aşteaptă de la parlamentar să fie un ridicător de mână şi, eventual, acolo unde comunicarea cu primarii din colegiu funcţionează, un curier între colegiu şi structurile administrative centrale din Bucureşti. Dacă individul-parlamentar - cel mai adesea interesat să facă legi bune, să contribuie la progres, nu la regres social - ar fi valorizat în cadrul structurilor politice (organizaţii teritoriale, grupuri parlamentare etc.), până la a se simţi integrat, parte a deciziei luate, legăturile cu partidul din care face parte ar fi mult mai puternice şi traseismul mai rar întâlnit.
3. Parlamentul nu are structuri de comunicare de tip purtător de cuvânt, altele decât reprezentanţi politici (preşedinţi de camere, vicepreşedinţi etc.) persoane care au în comunicare restricţii electorale, fiind în mod inevitabil interesaţi să nu-şi strice cota electorală personală, comunicând publicului nişte adevăruri legate de parlamentarism, în general, şi de situaţii concrete, punctuale de decizie parlamentară. În condiţiile în care mass-media - în goana după senzaţional, alimentată de acte reprobabile (accentuat minoritare!) ale unor parlamentari - au făcut o ţintă a criticilor virulente din deputaţi şi senatori, în condiţiile în care, cel puţin din 2007, parlamentarii sunt tăvăliţi public, la grămadă, de către însuşi preşedintele României, o structură de tip purtător de cuvânt al Parlamentului ar fi foarte utilă.

Închei afirmând că fiecare cetăţean, inclusiv parlamentarii, trebuie să răspundă individual atât în faţa legii, cât şi a opiniei publice pentru acte ilegale sau imorale. Dar faptul că Parlamentul, in integrum, a fost transformat în paratrăsnet al tuturor actelor de corupţie întâlnite - după cum se vede, mai ales în zona administraţiei, unde corupţii au la îndemână mijloace, fiind ordonatori de credite - este un lucru profund nociv, periculos pentru democraţie. Parlamentul, ca ţintă predilectă a luptei împotriva corupţiei, nu este altceva decât o pistă falsă prin care se poate abate atenţia de la adevăraţii corupţi şi se dinamitează cea mai reprezentativă instituţie democratică.