Parliamentary debates

Domnul Emil-Marius Paşcan:

"No, gata, no, hai!"

A existat o scurtă perioadă a istoriei în care românii au fost apropiaţi mai mult decât oricând de maghiarii din Ungaria. Se întâmpla în urmă cu 171 de ani, la începutul Revoluţiei paşoptiste, care a cuprins şi Imperiul Austriac şi Regatul Ungariei. La 15 martie 1848, Revoluţia a răbufnit sângeros în Pesta şi Buda, urmată de răscoale şi confruntări cu autorităţile imperiale. Revoluţionarii maghiari au formulat programatic 12 revendicări, arătând "ceea ce vrea naţiunea maghiară". În rândul acestora se făcea vorbire despre: egalitate civilă şi religioasă în faţa legii, plată universală şi echitabilă a impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, curţi cu juri bazate pe reprezentativitate juridică egală. Acestea au stârnit ecou în Transilvania şi au fost îmbrăţişate cu simpatie de intelectualii români. După cum consemnează istoricul şi jurnalistul Florian Bichir, "George Bariţ va declara că ziua de 15 martie a fost cea mai fericită din viaţa lui, iar Avram Iancu saluta discursurile emoţionante, anunţând: "Fraţi maghiari! În aceste două patrii-surori, de existenţă şi viitor, maghiarul nu poate vorbi fără români, şi nici românul fără maghiari".

Dar, peste numai zece zile, la 25 martie, românii ardeleni s-au îndepărtat de revoluţia ungară şi au pus bazele unei revoluţii paralele, româneşti. De ce oare?! Pentru că revoluţionarul maghiar Kossuth Lajos, pornind de la ideea unei supremaţii maghiare, nu a vrut să acorde drepturi şi românilor! De altfel, Kossuth a declarat: "În Ungaria nouă poate exista numai o singură naţiune politică, cea maghiară. Popoarele nemaghiare sunt naţionalităţi care se pot bucura de toată egalitatea în faţa legii şi un anumit grad de autonomie în religie şi învăţământ, dar nu vor putea deveni niciodată naţiune politică, întrucât aceasta ar putea să destrame integritatea teritorială a Ungariei".

Fără să fie consultaţi, românii s-au trezit că revoluţionarii maghiari au hotărât Unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar comisarii maghiari au plecat în diferite localităţi cu ordinul să extermine persoanele capabile şi instruite. În programul Revoluţiei paşoptiste a maghiarilor a fost introdus punctul 12 al Proclamaţiei, care prevedea Unirea Regatului Ungar cu Transilvania. În acest context, Dieta de la Cluj a proclamat Unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care i-a nemulţumit, deopotrivă, pe români şi pe saşi, dar şi o parte a maghiarilor. Însuşi poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii Unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia s-au aflat, din 300 reprezentanţi, numai 3 români şi 24 de saşi.

După această decizie, a început, în Transilvania, prigoana antiromânească, iar cine protesta împotriva "unirii" era arestat, bătut şi chiar spânzurat, adevărate masacre pentru vina de a fi român şi a nu fi de acord. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar de acest tip, unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania. Replicând organizatoric, au convocat o adunare proprie a românilor transilvăneni, care a avut loc pe câmpia de la Blaj, la 15 mai 1848. Concomitent, se formează în Munţii Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceştia reuşesc două victorii importante împotriva armatelor revoluţionare maghiare, la Abrud şi Mărişel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă, în Croaţia, şi croaţii, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul naţional ungar, preconizat de revoluţionarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta, pentru a încerca aplanarea conflictului revoluţionar româno-maghiar, dar Kossuth şi membrii nobilimii maghiare au refuzat să le acorde drepturi egale românilor transilvăneni.

În acest context, după înfrângerea Revoluţiei maghiare de la 1848, condusă de Kossuth Lajos, o parte dintre revoluţionarii maghiari şi secui au încercat să se reorganizeze sub conducerea lui József Makk, în 1851. Populaţia însă a răspuns foarte slab la chemarea grupării sale pentru înarmare şi răsculare. Conspiratorii au fost prinşi de autorităţile austriece, care i-au executat mai apoi pe trei secui la Târgu-Mureş, în 10 martie 1854, alţi doi au fost executaţi la Sfântul Gheorghe, ceilalţi conspiratori fiind condamnaţi la pedepse între 5 şi 18 ani de închisoare.

Este bizar să constatăm cum respectivele evenimente, pentru care românii nu poartă nicio vină, au devenit în prezent pretext pentru mişcări consecvente cu caracter neorevizionist la Târgu-Mureş, instigatoare pentru enclavizare teritorială pe criterii etnice şi subminatoare la adresa statului român.

Cu atât mai mult, este foarte gravă implicarea făţişă a Guvernului Ungariei în susţinerea acestor manifestări segregaţioniste, precum şi declaraţiile instigatoare ale oficialilor ungari, care încurajează şi susţin în mod oficial, cu un tupeu inadmisibil, realizarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, amestecându-se provocator în chestiuni care ţin exclusiv de problemele interne ale României.

Ultimul recensământ al populaţiei indică puţin peste 500 dintre cetăţenii români care s-au declarat etnici secui, prin urmare, despre ce Ţinut Secuiesc vorbim?!

Dar, peste toate, constatăm o paralizie generală a Guvernului României, a Preşedinţiei, în raport cu aceste atacuri făţişe, extrem de periculoase la adresa României. Guvernul este iresponsabil şi trădător al intereselor noastre naţionale, fiind evident dependent de voturile şi majoritatea parlamentară asigurate de UDMR, însă anestezia preşedintelui Klaus Iohannis este absolut de neînţeles.

Aşadar, vineri, 15 martie, maghiarii şi UDMR vor aniversa Revoluţia lor din 1848-1849. Să nu uităm însă semnificaţia acesteia pentru istoria românilor! Să nu uităm că Dieta de la Cluj a proclamat atunci că există o singură naţiune, cea maghiară, şi au declarat Unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să ţină cont de dorinţele şi protestele celorlalte etnii din Transilvania, românii, majoritari şi saşii.

În acest context, să nu uităm nici de Avram Iancu, care a fost cancelist la Târgu-Mureş, unde a fost pregătită şi adunarea de la Blaj, dar şi de moţii săi monumentali, să nu uităm de strigătul său de chemare la luptă: "No, gata, no, hai!", cu toate implicaţiile şi semnificaţiile sale extraordinare pentru naţiunea română! Sus inima, români!