Parliamentary debates

Doamna Oana-Silvia Vlăducă:

"Retorica urii, promovată la rang de politică, în anul Centenar"

Merg adesea în oraşele şi în satele din Dâmboviţa şi vorbesc cu foarte mulţi oameni. Sunt preocupaţi de ziua de azi, dar şi de viitorul copiilor sau nepoţilor şi îmi spun deschis problemele lor. Şi una dintre griji este starea de continuă şi apăsătoare tensiune care se simte în politica românească şi pe care, din păcate, o resimt şi ei din ce în ce mai acut. Trăim vremuri în care ura şi intoleranţa ating cote greu de imaginat. Nu mai departe de zilele trecute, când a avut loc Congresul PSD, a trebuit să facem faţă unor jigniri incalificabile, unor presiuni din partea unor grupări extrem de vocale, doar pentru faptul că suntem social-democraţi. Am fost etichetaţi în fel şi chip, fără ca cei care au aruncat şi continuă să arunce invective să aibă răbdare, fie şi câteva momente, să asculte argumente.

Aveam să-l auzim, consternaţi şi în egală măsură îngrijoraţi, pe preşedintele PNL, Ludovic Orban, în Consiliul Naţional al partidului, îndemnându-şi colegii de partid să facă opoziţie cu parul. Explicaţiile ulterioare cum că acest îndemn, lansat de la tribuna principalului partid de opoziţie, n-ar fi fost altceva decât o figură de stil, sunt greu de crezut. Şi asta cu atât mai mult cu cât, acelaşi Ludovic Orban se întreba, nu demult, mai precis în campania din 2016, cum poale fi schimbat din funcţie primarul unei comune din Dâmboviţa, care conduce localitatea de peste 30 de ani. Tot Domnia Sa răspundea într-o manieră greu de calificat altfel decât şocantă: "Poate dacă vine doamna cu coasa sau doamna cu cătuşele".

Mi-e foarte greu să admit şi să înţeleg cum, într-o societate modernă, preşedintele partidului care vorbeşte despre valori şi despre principii ar putea erede că adversarul politic trebuie învins prin astfel de ... să le zicem... metode. Refuz să cred că, în loc de o ofertă politică serioasă, putem să venim în faţa oamenilor cu îndemnuri la intoleranţă şi dovezi de cinism, concentrate într-o retorică a urii greu de înţeles şi de acceptat.

Din păcate, ne-am obişnuit ea propunerile şi proiectele să primească, în loc de răspunsuri argumentate, incitări la ură, la violenţă sau la jigniri. Ne-am obişnuit, din păcate, să acceptăm etichete nedrepte şi acuzaţii nefondate. Dar oamenii aşteaptă mai mult. Într-adevăr, opoziţia are dreptul şi chiar datoria să critice. Observaţiile şi propunerile constructive care vin din zona opoziţiei reprezintă o garanţie în plus că societatea merge pe drumul corect. Dar ce ne facem când, în loc de opoziţie parlamentară cu valori democratice, ne trezim cu o grupare de indivizi agresivi, fără nicio raportare la decenţă sau bună-credinţă?

România se află într-o perioadă cu profunde semnificaţii istorice. Suntem în anul Centenar, perioadă care ar trebui să însemne mai mult decât o serie de manifestări cultural-istorice sau declaraţii despre unitate şi solidaritate. Ar trebui să însemne o întoarcere cu ochii minţii şi ai sufletului către zestrea lăsată de înaintaşii noştri, care şi-au dorit ca ţara să fie unită şi care s-au sacrificat pentru acest ideal. Ei au reuşit atunci, prin colaborare şi prin dialog, mai mult decât un moment istoric remarcabil, au clădit o naţiune, iar naţiunii i-au oferit un viitor.

Ce viitor vom fi noi în stare să construim, dacă ne călcăm în picioare prezentul? Ce dialog vom putea să avem, dacă singura opţiune politică a celor de lângă noi este bâta? Cum vom putea să depăşim această neputinţă de idei care a fost înlocuită de radicalism?

Răspundeţi-mi, dragi colegi din opoziţie, la aceste întrebări şi vom şti, şi noi, şi românii, ce să facem mai departe!