Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

"România în NATO"

În urmă cu 20 de ani, la Summitul NATO de la Praga, primul organizat într-o ţară din fostul Tratat de la Varşovia, România a fost invitată să adere la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. Era, înainte de toate, o recunoaştere a reformelor întreprinse de România, după dizolvarea Tratatului de la Varşovia, pentru a-şi restructura corpul militar şi pentru a-l adapta noilor cerinţe, rezultate din schimbările determinate de destrămarea URSS, în primul rând, dar şi de noile ameninţări la adresa păcii şi securităţii în lume.

România a fost prima ţară din fostul "lagăr socialist" care a semnat Parteneriatul pentru Pace, oferit candidatelor la aderare, a pus prima serviciile de informaţii sub control civil, via Parlament, a numit un civil în fruntea Armatei. Toate astea arată că a existat nu doar o dorinţă de aderare, ci şi o planificare, aş putea s-o numesc strategică, a aderării. Trebuie să ne amintim că una dintre condiţiile aderării a fost să nu aducem în sânul alianţei conflicte cu alte state!

Tratatele cu Ungaria şi apoi cel cu Ucraina au rezolvat acest lucru, deşi ele au avut nişte costuri politice interne, şi ştim cu toţii că aşa a fost.

Summitul de la Madrid, din 1997, deşi n-a consfinţit aderarea României, ne-a arătat că suntem pe drumul cel bun. Nu a fost vorba despre faptul că România nu era pregătită de aderare în 1997, ci despre alte considerente, ţinând de relaţiile NATO cu spaţiul fostei URSS. După vizita preşedintelui Bill Clinton, la Bucureşti, imediat după Summit, am spus că am luat o decizie corectă şi că facem ceea ce trebuie pentru a ne atinge obiectivele, că Statele Unite sunt alături de noi în efortul de aderare.

Reacţia României, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, a fost exemplară pentru determinarea noastră de a adera la NATO. La câteva ore de la evenimente, preşedintele Ion Iliescu se adresa cetăţenilor României, spunând, printre altele, că România va acţiona ca un membru de facto al NATO, lucru care s-a întâmplat, Armata Română fiind prezentă în Afganistan alături de SUA şi de ţări membre ale NATO, atunci când Washingtonul a invocat punctul 5 din Tratat.

Nu pot uita, ca martor şi participant direct la evenimentele ce au urmat invitării României în NATO, în special la vizita preşedintelui George W. Bush la Bucureşti, şi mitingul de la Bucureşti, o vizită ce nu poate fi trecută cu vederea, atât prin simbolistica ei, cât şi prin rezultatele ei concrete. Da, ne amintim cu toţii de apariţia curcubeului deasupra oraşului, în după amiaza mohorâtă a sfârşitului de noiembrie! Pentru România era începutul unui nou capitol, în care securitatea ei externă era asigurată, după mai bine de un deceniu de incertitudini şi de pericole, şi într-un climat de degradare a relaţiilor internaţionale, de apariţie a unor noi pericole şi sfidări, confirmate acum, din nefericire, de războiul din Ucraina, dar şi de tensiunile din jurul Taiwanului, din alte zone sensibile.

Din discursul de atunci al preşedintelui George W. Bush ar trebui să ne reamintim şi de îndemnul de a ne construi un profil distinct în cadrul Organizaţiei, de a folosi capacitatea de negociere şi expertiza de care dispunem pentru a construi punţi între ţările din zonă, membre şi nemembre ale NATO. Nu aş putea spune că România a înţeles corect acel îndemn, şi a acţionat în consecinţă.

Se impune un bilanţ corect şi aprofundat al apartenenţei noastre la NATO, pentru a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, pentru a face schimbările necesare, impuse de conflictul din Ucraina. Nu este suficient doar să alocăm mai mulţi bani pentru cheltuieli militare. NATO este mai mult decât o alianţă strict militară, este şi un instrument politic al Occidentului în confruntarea dintre diversele modele de organizare politică, economică şi socială. Această dimensiune nu trebuie ignorată la Bucureşti. Şi trebuie să fim atenţi la starea de spirit a societăţii româneşti în legătură cu apartenenţa la NATO. Nu trebuie să ne mulţumim cu puţin şi să nu mai facem niciun efort de conceptualizare, de construcţie a unui profit distinct al României în NATO. Rolul nostru strategic în zonă se construieşte, nu este doar rezultatul geografiei. Iar această construcţie este nesatisfăcătoare, în acest moment.

Se cuvine să omagiem eforturile tuturor celor care au făcut posibilă aderarea noastră la NATO, dincolo de ideologii şi de opţiuni politice. Ei au dovedit că au ştiut să lupte pentru România. Este rândul nostru să facem un astfel de efort. Sunt atâtea lucruri de făcut, iar fără solidaritate şi consens, nu ne vom putea atinge interesele, ca naţiune!