Parliamentary debates

Doamna Tudoriţa Lungu:

"Pacienţii sunt în pericol ca spitalele să se dărâme peste ei!"

S-au împlinit 42 de ani de la cel mai mare cutremur care a zguduit România, cutremur care a lăsat în urma sa mii de drame. Vieţile pierdute în urma seismului din 4 martie 1977, familiile distruse, clădirile dărâmate ca după bombardamente par să nu fi fost argumente suficient de puternice pentru ca starea clădirilor cu structura de rezistenţă afectată de trecerea timpului sau de alte mişcări seismice să reprezinte o prioritate pentru autorităţi. Primul exerciţiu serios, în care a fost testată capacitatea de reacţie în cazul unui seism major, "SEISM 2018", a dus la concluzii zguduitoare: "Spitalele din Bucureşti, şi nu numai, dar şi clădirile ISU, sunt la pământ." Iar diagnosticul nu l-am pus noi, parlamentarii, ci chiar cel care a coordonat întreaga operaţiune, domnul Raed Arafat, secretar de stat, şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă.

În spatele acestei declaraţii se ascunde realitatea cifrelor. În cadrul exerciţiului, potenţialele victime au fost transportate către spitale de renume din Bucureşti. Aşa am aflat că Spitalul Universitar de Urgenţă, Spitalul "Bagdasar-Arseni", Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, Spitalele "Elias", "Sfântul Pantelimon", sau Spitalul pentru copii "Grigore Alexandrescu" nu au nici măcar expertiza corpurilor de clădiri, pentru a se vedea în care clasă de risc seismic se încadrează. Cine va garanta că, în cazul unui seism major, acestea vor mai putea fi utilizabile, ţinând cont de vechimea unora dintre ele? Cine garantează că acestea nu se vor transforma, de fapt, în adevărate capcane pentru bolnavii deja internaţi, peste care clădirile şubrede s-ar putea prăbuşi?

Exerciţiul a presupus ca, în cazul în care spitalele bucureştene sunt în incapacitatea de a primi pacienţi, să se apeleze la Spitalele Clinice de la Iaşi, Cluj, Timişoara sau Craiova, dar şi la alte unităţi sanitare cu acoperire judeţeană, unde ar trebui internate şi victimele locale. Dimensiunea dezastrului din spitalele româneşti a căpătat un contur şi mai accentuat. 18 corpuri din cele pe care autorităţile ar miza pentru tratarea celor afectaţi de seisme sunt încadrate în clasa de risc seismic I, adică au risc ridicat de prăbuşire; 45 sunt în clasa de risc seismic doi, cu probabilitate redusă de prăbuşire, dar cu degradări structurale majore, iar 38 de corpuri de clădire sunt cu risc seismic III, cu degradări importante, în total, peste 100 de clădiri spitaliceşti care nu ştim cum se vor comporta în cazul unui real seism major, iar 32 dintre acestea, adică mai bine de o treime, se află în Bucureşti.

Să ne mai mire, dragi colegi, că specialiştii, experţi tehnici autorizaţi de inspectoratele de stat în construcţii, au constatat că activitatea medicală a spitalelor din Argeş, Brăila, Botoşani, Buzău, Călăraşi, Constanţa, Dolj, Giurgiu, Iaşi, Mehedinţi, Neamţ, Olt, Teleorman, Vrancea, Vaslui şi Bucureşti se desfăşoară în clădiri incerte din punctul de vedere al rezistenţei lor, încadrate în diferite grade de risc seismic, în timp ce pentru spitalele din Bacău, Dâmboviţa, Galaţi, Gorj, Ilfov, Prahova, Suceava, Tulcea sau Vâlcea, autorităţile nu au la dispoziţie nicio informaţie pe această temă, pentru că unităţile medicale nici măcar nu au fost expertizate. Şi asta nu este tot, pentru că exerciţiul "SEISM 2018" a luat în calcul doar o parte dintre spitalele româneşti, nicidecum pe toate.

La fel ca mulţi dintre dumneavoastră, dar şi ca milioane de alţi români, am sperat că accidentul dramatic din Clubul "Colectiv", unde 64 de tineri şi-au pierdut viaţa, va reprezenta un punct de cotitură în abordarea autorităţilor faţă de tot ceea ce pune în pericol viaţa semenilor noştri. M-am înşelat! Asistăm la aceeaşi lipsă de responsabilitate, la aceeaşi lipsă a măsurilor care să prevină situaţiile catastrofale. Oare câţi români trebuie să moară, pentru ca starea de siguranţă a spitalelor româneşti să devină o prioritate? Oare la câte drame trebuie să asistăm, pentru ca autorităţile locale şi centrale să aloce fondurile necesare expertizării, dar şi consolidării clădirilor cu risc seismic? Oare chiar nu ne-am săturat să moară oameni din cauza lipsei de implicare a celor care încasează lună de lună salarii deloc mici, indiferent că vorbim despre simpli funcţionari, directori, primari, preşedinţi de consilii judeţene sau miniştri? Oare chiar nimeni să nu gândească că printre victime s-ar putea afla o fiică, un frate, un părinte sau un prieten?

Mă tem că, dacă nu va exista o strategie privind reabilitarea structurii de rezistenţă a spitalelor româneşti, într-o situaţie limită, acestea ar putea produce mai multe victime decât pacienţi trataţi. Iar responsabilitatea pentru asta vă aparţine tuturor celor care au preferat să găsească tot felul de justificări, în loc să se intervină eficient şi la timp!