Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul doamnei Leonida Lari. Va urma domnul Laszlo Borbely.

Domnul Petre Posea a depus declaraţia la secretariat.

Doamna Leonida Lari Iorga:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

"Fiinţe istorice sau conducători efemeri?!"

Orice neam de pe glob, întru a rămâne în timp şi spaţiu, are nevoie de conducători puternici, cu sprijin divin, cu charismă sau, cum spunea poetul şi filosoful Lucian Blaga, are nevoie de oameni deplini: "Iar omul deplin este prin definiţie fiinţă istorică, ceea ce înseamnă un salt calitativ faţă de omul care trăieşte în orizontul lumii date ca atare." Dacă analizăm conducătorii României de acum şi îi comparăm cu marii noştri voievozi, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, cu alte personalităţi marcante, precum Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu etc., nu e greu de depistat că anume ultimii au fost oameni deplini, fiinţe istorice. Fiece epocă în istoria unui neam vine cu problemele şi aspectele sale. În momentul dat, România parcurge un drum plin de contraste şi controverse. Pe de o parte a intrat sub protecţia NATO, iar pe de alta e atacată în fel şi chip de vecinii ruşi şi de cei ucraineni. Să luăm, de exemplu, problema Transnistriei. Despre Transnistria, acest teritoriu mult disputat, se poate spune că, din vremuri străvechi, aparţinea dacilor. Dacă mai răsfoim file de istorie, lesne aflăm că Dacia se întindea până dincolo de râul Bug, cuprindea şi oraşul Nanu, care acum e preschimbat în Ananiev. Da, uite-aşa, râu după râu, oraş după oraş, slavii se ambiţionează să ajungă la Prut.

Transnistria este a românilor şi după nume, adică ţinutul de dincolo de Nistru, conform etimologiei cuvântului. Cunoaştem bine ţinutul, plin de comune şi sate cu populaţie în întregime românească: din 78 de localităţi peste 56 sunt româneşti.

Dar s-o luăm la modul cronologic, pentru a înţelege tactica şi strategia vecinilor dinspre Est.

În 1924, URSS a format pe partea de est a Nistrului, în Transnistria, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pregătind timp de aproape două decenii atacul din 1940 asupra României.

Să fim atenţi aici, cum lucrează serviciile secrete ruseşti: pe decenii, cu bătaie lungă. La fel, actualmente, ruşii în tandem cu ucrainenii au făcut canalul Bâstroe, ca să aibă ieşire spre Europa pe apă, căci pe uscat le-a cam stricat cheful NATO, odată cu primirea României în acest organism militar.

Dar să revenim la zona transnistreană, care a creat nenumărate probleme nu numai României sau Republicii Moldova, ci întregii comunităţi internaţionale.

Vorba e că Republica Transnistreană anume de aceea a şi fost formată în 1991, ca să creeze probleme, ea fiind preconizată drept un cap de pod, o platformă a Rusiei către Europa, precum a fost cândva Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pentru a reţine Basarabia în zona de influenţă rusească, pentru a nu pierde niciodată acest teritoriu, el fiind de importanţă strategică pentru Imperiul Rus, la fel de lacom ca şi cel Sovietic.

Adesea mă întreabă diverşi politicieni, istorici, ziarişti: ce e cu Transnistria aceasta, cărei ţări o fi aparţinând? Păi ce să le spun, decât adevărul: Rusiei n-are cum să-i aparţină, Ucrainei la fel, aparţine Ţării Moldovei de pe vremea lui Ştefan cel Mare, la căsătoria sa cu Maria de Mangop, Transnistria fiind zestrea ei.

Că între 1941-1944 zona transnistreană a fost în administraţia Statului Român e un semn de recunoaştere a apartenenţei sale de România. Dacă luăm lucrurile după numărul de locuitori, apoi în această enclavă sau fortăreaţă rusească populaţia majoritară este românească: 65% români, vreo 35% ruşi, ucraineni şi alte etnii.

Anul curent, 2004, prin mai, un reprezentant al Kremlinului, politologul pre nume S. Belkovski, a încercat marea cu degetul, propunând românilor Unire, dar minus Transnistria. Diplomaţia română a făcut bine că a fost rezervată vis a vis de această propunere. Pentru că ce ar fi însemnat: statutul Transnistriei nici pentru unii istorici nefiind clar, cum poţi să propui drept monedă de schimb pentru Reunificarea Ţării o fâşie de pământ care, de facto, aparţine României, prin moştenire de la Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Câtă mişelnicie politică se cuprinde şi în misiunile aşa-zis pacificatoare ale unor strategi moscoviţi, bine pregătiţi şi instruiţi în laboratoarele KGB-ului, astăzi a Serviciilor Federale Ruseşti: să ne dăruiască, cică, ceea ce este al nostru.

Dacă se prezintă atât de darnici şi buni la inimă, cum se explică faptul că poliţiştii, militarii ruşi au săvârşit presiuni şi chiar operaţiuni militare asupra unor bieţi copii şi profesori din şcolile româneşti din Transnistria, numai de aceea că studiază în limba română şi grafie latină.

Dar ce crede ţarul Putin, ce cred consilierii săi? Că poporul român are memoria scurtă? Că poporul român a uitat ultimatumul barbar din 1940, când România a fost hăicuită în bucăţi, Basarabia cu tot cu Transnistria revenind Rusiei, iar Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor - Ucrainei, adicătelea un fel de împărţeală ca între şacali.

Actualmente, toţi cotropitorii şi vânduţii din Basarabia şi Transnistria îşi dau cu presupusul despre limbă: română sau moldovenească, de parcă o limbă se face după zone geografice. Vai de capul lor! Dacă ar fi aşa, ar trebui să avem pe teritoriul daco - romanilor, al României, atâtea limbi câte zone sunt; moldovenească, dobrogeană, ardelenească, oltenească etc.

Or, noi, românii, de când suntem ca naţiune pe acest pământ, avem o singură limbă care funcţionează de la Bug până în Banatul Sârbesc - limba română - şi punctum, precum zicea Mihai Eminescu.

Din cauza blândeţei şi nehotărârii românilor, acum şi bulgarii au prins la cheag în ce priveşte obrazul gros: vor să închidă şcolile româneşti din Cadrilater, invocând diverse motive care de care mai deplasate.

Ce ar trebui să facă în asemenea cazuri diplomaţia românească? Să atenţioneze, bineînţeles, forurile internaţionale.

Salutabil este gestul ministrului de externe Mircea Geoană, că s-a deranjat pentru o stâncă, pentru o movilă de pietre, Insula Şerpilor, adresându-se Tribunalului de la Haga. Dar şi mai salutabilă ar fi fost grija celorlalţi miniştri de externe de până la el, Adrian Năstase, Adrian Severin, să se adreseze acestei înalte Curţi internaţionale, în privinţa Basarabiei şi a Bucovinei, care cuprind milioane de români năpăstuiţi, terorizaţi, omorâţi în războaie inegale; la urma urmei, oamenii sunt mai scumpi decât pietrele.

Mioapă, ba şi mai rău, chioară politică fac actualii capi ai statului român. Dar poate e ceva şi mai rău: poate e o trădare a interesului naţional?

Iată şi o temă de meditaţie: de ce nu avem fiinţe istorice la conducerea Ţării, când avem atâţia români charismatici!

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.