Parliamentary debates

Doamna Daniela Popa:

Grupul parlamentar al PD-L, la fel, în ordinea înscrierii pe lista grupului, domnul deputat Nicolae Bud.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Nicolae Bud:

Doamna preşedinte,

Stimaţi colegi,

Se spune că, în vremuri de restrişte, omul reuşeşte să gândească mai concentrat, mai aplicat şi mai eficient.

Evenimentele din 1989 ne-au obligat să identificăm mecanisme şi trasee în măsură să ne patroneze mersul de la dictatură la democraţie, de la partidul unic la multipartitism, de la economia centralizată la începuturile economiei de piaţă, să restituim dreptul la existenţă al proprietăţii.

Avem, cu siguranţă, fiecare dreptul de a ne raporta la câte s-au întâmplat în aceste două decenii, de a emite judecăţi, de a face aprecieri, de a exprima insatisfacţii.

Dar, aş spune, citând spusele unui lider cunoscut, nu am venit la acest microfon pentru a mă cantona în trecut, ci pentru a încerca să enunţ unele frământări care privesc viitorul nostru ca români.

Trăim cu sufletul la gură anotimpul unei crize care a pus pe jar întreaga omenire. Ţările mari sau mici îşi gândesc măsuri de natură a preveni pe cât posibil catastrofe potenţiale.

Urmăresc cu multă atenţie zbaterile de la noi legate de această criză şi mi-aş dori, ca fiecare dintre noi, să putem constata cât mai curând posibil că unda de şoc ce ne urmăreşte a trecut fără a lăsa semne de naufragiu.

Caut să mă lămuresc în ce măsură, absorbiţi de presiunea crizei şi de potenţiale efecte pe termen apropiat ori îndepărtat, în ce măsură, spun, ne rămân îndeajuns resurse pentru a vedea ce avem de făcut şi după ce actuala criză va trece şi viaţa trebuie să revină la normal. Ce înseamnă, în cazul de faţă, normal?

Oricât de apăsătoare se dovedeşte ziua de azi, în mod imperios necesar trebuie să-ţi proiectezi, în toate datele ei, ziua de mâine. Ar fi şi semnalul evident al faptului că, preocupaţi să soluţionăm inconvenientele provocate de criza economică, nu ne-am lăsat copleşiţi de componenţa psihologică, iminentă de cele mai multe ori, dar la fel de bine, în multe împrejurări, parabilă.

Motive să ne păstrăm optimismul am avea. Este drept, ne atrag atenţia o seamă de analize şi comentarii care doresc să ne sugereze că actuala criză s-ar prelungi în România dincolo de hotarele acestui an, atentând chiar la durata anului 2010. Se vorbeşte de o prăbuşire a monedei noastre naţionale pe piaţa valutară.

Nu poţi rămâne insensibil la astfel de semnale, câtă vreme sunt introduse cu aplomb în circuit de persoane din sfera academică.

Dar nici nu se face să ignorăm părerile autorizate ale Băncii Naţionale, care ne trage de mânecă protector. Conform teoriilor economice, crahul cursului valutar înseamnă deprecierea monedei naţionale cu cel puţin 15% în termeni nominali, de la o lună la alta. Condiţia pentru recesiune o reprezintă creşterea negativă a p.i.b.-ului, timp de două trimestre succesiv. Nu suntem în situaţia de a înregistra asemenea stare de lucruri.

În plus, domnul Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale prognozează o creştere pozitivă a p.i.b. chiar în 2009.

Evoc aceste detalii nu pentru a mă erija în poziţia de administrator de calmante ieftine, când totul se manifestă atât de ameninţător în jur, în ograda noastră şi peste tot în lume. O fac cu gândul să subliniez păreri autorizate cum că avem şanse să ne extragem întregi din carapacea crizei prin care trecem. Şi asta s-ar putea întâmpla - spre şansa noastră - într-un viitor previzibil.

În consecinţă, se iveşte ca necesară şi posibilă privirea în perspectivă, demers naţional care implică participarea tuturor vectorilor de competenţă, autoritate şi maximă eficienţă.

Voi fi atenţionat că există preocupări de mai multă vreme în această direcţie, la această oră putând fi consultate dosare întregi alcătuite din studiile consacrate dezvoltării durabile a României. Ştim asta. La o seamă de activităţi cu astfel de caracter am fost invitat şi eu, e drept, mai degrabă ca exponent al societăţii civile. Nu mă aflam în Parlament în acei ani. Prin urmare, ştiu cât de cât cum stau lucrurile.

Când m-am decis să vă supun atenţiei consideraţiile mele de azi, am pornit de la nevoia simţului realist şi pragmatic în toate câte gândim şi vrem să construim.

Cu cât vom grăbi ieşirea noastră din sfera dezbaterilor şi vom ajunge în planul măsurilor de natură să concretizeze doctrine, prognoze, posibilităţi teoretice, cu atât vom avea posibilitatea noi, şi cei de după noi, să ştim încotro mergem, cu ce gânduri, cu ce aşteptări.

Aşadar, pledez pentru urgentarea unui program de dezvoltare durabilă a României, cu orizonturi tangibile cât mai îndepărtate, cu puncte de staţie aproximate în cunoştinţă de cauză şi mai ales cu indicarea vehiculelor de tracţiune, a locomotivelor capabile să se înscrie în traseele indicate şi, pe cât posibil, în graficele antamate.

În fond, a şti acum chipul României din anul 2050 nici nu este posibil. Copiii noştri vor bate atunci la porţile vârstei a III-a. Motivaţia există şi sentimental, nu doar din punctul de vedere al răspunsurilor faţă de societate.

Personal, sunt tentat să avansez următoarele puncte de reflecţie pentru acea Road Map - hartă cu traseele posibile de parcurs, următoarele:

1. Abordarea planului anticriză în integralitatea lui, ca parte integrantă a Planului de dezvoltare durabilă a României, întrucât de forma, conţinutul şi efectele sale depind în mod direct prin recul, amendamentele ce vor trebui aduse oricărui program evolutiv al societăţii româneşti;
2. Definirea cu claritate şi prezentarea până în detaliu a rolului pe care industrializarea, ca pârghie de rang superior în asigurarea progresului oricărei ţări, urmează să-l îndeplinească în următoarele decenii.

Am preluat de la ţările industrializate, încă din secolul al XIX-lea paradigma dezvoltării întemeiată pe industrie. Am înregistrat în 1938 punctul de culme al dezvoltării României, datorat configurării unei industrii puternice, sprijinită pe încurajarea iniţiativei private în materii prime şi de capital accesibile pe o pricepută şi susţinută activitate de calificare şi specializare în ţară şi străinătate a forţei de muncă.

Nu neapărat din nevoia de a polemiza cu sintagma "mormanelor de fier vechi", am să amintesc că a existat în România postbelică o puternică industrie, ca bază pentru schimbarea înfăţişării unui mare număr de aşezări din ţară.

Metalurgia, mineritul, construcţia de maşini, energetica, electrotehnica şi electronica, producţia de energie electrică, bunurile de consum, prelucrarea lemnului au reprezentat, la vremea lor, în condiţiile ştiute, puncte de susţinere ale produsului naţional. Ele au făcut posibil ca exportul să joace la rându-i un rol însemnat în dimensionarea bugetului de stat.

Sper să fiu înţeles că recurg la aceste informaţii la îndemâna oricui nu pentru a sugera priviri spre trecut. O fac cu gândul că orice pas spre viitor devine posibil doar în măsura în care România va putea dispune de o industrie cu reală forţă productivă şi competitivă. Influxul de capital, proiectele de finanţare europene, încurajarea investiţiilor autohtone se cer amplasate într-un cadru funcţional, care să ţină cont de nevoia ocupării forţei de muncă, de intenţiile în planul dezvoltării al regiunilor, judeţelor şi localităţilor.

Să nu ne temem să privim măcar acum adevărul în faţă. S-a ajuns ca un oraş precum Braşovul, unul din stâlpii industriali ai României, să cunoască statutul depreciativ de localitate vacuumizată de producători semnificativi. Ştim, restructurarea dorită n-a avut loc, privatizările dorite au eşuat lamentabil. Dar ce punem în loc?

Trăim alt moment decât cel de după război. Ne guvernează alte reguli, alte principii, alte pretenţii. Dar de tractoare avem nevoie şi azi. Şi de camioane. Şi de rulmenţi. Ştim, le fac alţii mai bine ca noi şi cumpărăm de la ei. Dar de unde atâţia bani să cumperi totul de la străini? Şi noi, aici, la noi în ogradă, în ce ne investim inteligenţa, forţele şi dorinţa omenească de a ieşi cu ceva în lume?

Avem de privit cu ochi măriţi la toate câte se întâmplă în agricultură românească, cu gândul la ce se va întâmpla în această zonă de exprimare a poporului român. Suntem în Uniunea Europeană şi normele lor de comportament au devenit şi pentru noi obligatorii.

Dar, domnilor colegi, umblăm prin ţară şi vedem cum stau lucrurile la "botul calului" cum se spune. Vedem cine lucrează astăzi ogorul, cu ce apucă să facă toate câte are de făcut acel sătean, de regulă în vârstă şi lipsit de unelte, din câte ar avea nevoie. Când, de bine de rău, ajunge la piaţă, se vede stând în rând cu intermediarul firmelor de peste mări şi ţări, cu produse decupate din cataloage de reclamă. Asta e piaţa! mi se va spune. Corect. Dar, el, ţăranul, ce vină are că s-a născut în România şi nu în altă parte? Cum îl sprijinim să-şi ducă zilele corect, în demnitate şi cu şansa de a-şi valorifica tot ce are cât se poate mai bine?

Reindustrializarea şi "europenizarea agriculturii" iată două din obsesiile acestei perioade, la care merită să medităm cât e ziua de mare. Poate chiar şi în somn.

Mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Mulţumesc, domnule deputat.