Parliamentary debates

Domnul Andrei Dolineaschi:

"Creşterea rolului pe care îl îndeplinesc interpelările şi întrebările ca modalitate de realizare a controlului parlamentar asupra Guvernului"

Vreau să atrag atenţia asupra faptului că, în sistemul constituţional românesc, interpelările şi întrebările sunt lipsite de efecte juridice şi nu se finalizează prin acordarea unui vot. Dezbaterile pe marginea interpelării sunt oprite de intervenţia preşedintelui de şedinţă. Eventual, potrivit art.112 alin. (2) din Constituţia României, republicată, Camera Parlamentului este îndreptăţită să hotărască printr-o moţiune simplă cu privire la obiectul unei interpelări, potrivit procedurii parlamentare comune aplicabile moţiunilor simple, iar Guvernul este obligat prin regulament să ţină cont de opinia exprimată de Cameră în cuprinsul unei moţiuni simple aprobate.

Referitor la intervalul de timp de două săptămâni (care în practică se prelungeşte la o lună sau chiar o perioadă mai îndelungată) scurs între depunerea unei interpelări şi primirea răspunsului, apreciez că este suficient de lung pentru ca subiectul adus în discuţie să-şi piardă actualitatea din punct de vedere politic, social sau economic şi să nu mai prezinte interes, cu atât mai mult cu cât acest termen poate fi prelungit prin decizia Camerei legiuitoare, pentru motive temeinice. Cu alte cuvinte, persoana interpelată este nevoită să explice întârzierea în acordarea răspunsului în faţa Camerei respective şi să solicite un nou termen (de maximum două săptămâni, în cazul Camerei Deputaţilor şi de cel mult trei săptămâni, în cazul Senatului). Pentru că nu sunt stipulate alte limite de timp, subînţelegem că pentru o interpelare în Camera Deputaţilor se poate acorda un nou termen de mai multe ori. În schimb, art.163 alin. (4) din Regulamentul Senatului dispune că această Cameră poate acorda un singur termen suplimentar.

Într-o privire comparativă se remarcă, de exemplu, că în art.115 din Constituţia Poloniei este reglementată obligaţia primului-ministru şi a celorlalţi membri ai Guvernului de a răspunde interpelărilor în 21 de zile.

În Germania, interpelările se înscriu pe ordinea de zi a şedinţei Bundestagului în termen de 15 zile de la data publicării lor, ceea ce înseamnă că nu este prevăzută o dată fixă, ci un termen maxim, în vederea evitării eventualelor abuzuri.

În opinia mea, şi în Parlamentul din România această etapă procedurală ar trebui să implice, pe de o parte, prezentarea interpelării şi, pe de altă parte, acordarea răspunsului la interpelare, dar şi prezentarea punctelor de vedere ale grupurilor politice, respectiv ale altor parlamentari. În acest fel, interpelările pot să genereze o scurtă dezbatere asupra problemelor ridicate, iar miniştrii nu au dreptul de a se opune discutării unei interpelări, la fel cum nu pot refuza acordarea răspunsului.

Cu toate acestea, din interpretarea sistematică a prevederilor regulamentare din România rezultă că dezbaterea interpelării implică numai intervenţia persoanei care interpelează şi a celei interpelate, fără a putea interveni alţi deputaţi ori senatori, după caz, sau grupurile parlamentare, altele decât cel care a adresat interpelarea.

În această situaţie, constat că se limitează considerabil raţiunea de a fi a acestui instrument parlamentar.

Atunci când parlamentarul consideră răspunsul inadecvat sau dacă nu este mulţumit de răspunsul primit, poate interveni cu puncte de vedere suplimentare şi poate comenta răspunsul.

Dacă în trecut Legea constituţională franceză prevedea că miniştrii sunt ascultaţi ori de câte ori solicită şi, în practica parlamentară s-a remarcat că uneori interveneau în finalul dezbaterilor prilejuite de interpelare sau imediat după ce autorul o dezvolta, în zilele noastre sunt prevăzute perioade-limită pentru intervenţiile pe marginea interpelării. Există şi excepţii, precum Croaţia, în care luările de cuvânt pe marginea interpelării nu sunt limitate a priori.

Potrivit regulamentelor parlamentare din România, dezvoltarea interpelării are loc în maximum trei minute, înainte de a primi cuvântul oficialul interpelat, în vederea prezentării răspunsului, care are la dispoziţie cinci minute. Pentru intervenţiile ulterioare la Senat este reglementată aceeaşi durată, în timp ce la Camera Deputaţilor acestea sunt limitate la două minute.

În Bundestag, discursurile iniţiale ale interpelatorului nu pot depăşi zece minute, iar răspunsurile persoanei interpelate, cinci minute. De asemenea, fiecare grup parlamentar are la dispoziţie cinci minute pentru a-şi exprima punctul de vedere. Odată dezbaterile închise, nu se mai poate reveni asupra discuţiei.

În situaţia neacordării răspunsului la interpelare, constat că se încalcă prevederile constituţionale ale art.111 alin. (1) şi cele regulamentare care stabilesc un termen-limită pentru a se acorda răspunsul. Prin aceasta, apreciez că se aduce atingere înseşi puterii de control pe care legea fundamentală o acordă parlamentarilor, în virtutea mandatului lor reprezentativ.

După cum se constată, procedura parlamentară aplicabilă interpelărilor a fost puternic raţionalizată prin limitarea luărilor de cuvânt, a duratei de timp alocată pentru acordarea replicilor, precum şi prin limitarea altor parlamentari de a-şi exprima punctul de vedere. De exemplu, pentru a se preveni un număr semnificativ de interpelări, care ar putea conduce la blocarea activităţii Parlamentului şi Guvernului prin perioadele de timp prea mari alocate unor astfel de discuţii, s-au prevăzut limitări ale exercitării dreptului la interpelare precum: în România, Camera Deputaţilor, şi în Germania, un grup parlamentar, pot prezenta cel mult o interpelare în cadrul fiecărei şedinţe plenare dedicate acestui scop; în Finlanda şi Germania este prevăzut un număr minim de parlamentari care trebuie să susţină interpelarea; în Suedia, pentru preîntâmpinarea dezbaterilor parlamentare care au loc cu prilejul unei interpelări, Guvernul transmite în prealabil Parlamentului un răspuns scris; în Croaţia se prevede că în urma respingerii unei interpelări, o altă interpelare cu acelaşi obiect poate fi iniţiată după împlinirea a trei luni de la respingerea celei dintâi; în Franţa, Constituţia din 1958 nu mai reglementează instituţia interpelărilor, dar sunt prevăzute în art. 156 din Regulamentul Adunării Naţionale, potrivit căruia deputatul care doreşte să interpeleze Guvernul ataşează cererii sale o moţiune de cenzură, în condiţiile regulamentare.

Vă rog, aşadar, stimaţi colegi din Parlament şi din Guvern, să luăm în considerare în perioada următoare modificarea regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, astfel încât: interpelările să se finalizeze prin acordarea unui vot, să se micşoreze intervalul de timp între depunerea unei interpelări şi primirea răspunsului, să fie introduse sancţiuni pentru nerespectarea termenelor stabilite pentru trimiterea răspunsurilor şi clarificărilor, să se introducă prezentarea punctelor de vedere ale grupurilor politice, respectiv ale altor parlamentari cu privire la interpelările depuse, pentru a se genera scurte dezbateri asupra problemelor ridicate şi să nu mai existe numai monologuri, cum se întâmplă în prezent în cazul declaraţiilor politice, al interpelărilor şi al întrebărilor adresate autorităţilor centrale.