Parliamentary debates

Domnul Adrian-Alin Petrache:

"Boston, 15 aprilie 2013"

Sportul este considerat deseori elementul care poate uni naţiuni şi care aplanează conflictele existente, lucru ştiut de pe vremea primelor olimpiade. Istoria sportului modern începe odată cu prima olimpiadă, organizată de baronul Pierre de Coubertin, în 1896, în speranţa că aceste jocuri sportive internaţionale vor contribui la pacea lumii, iar competiţia sportivă nu va fi afectată nici de rasa sportivilor, nici de religia acestora şi nici de politică. Astăzi, în anul 2013, ne întrebăm dacă aceste gânduri sunt doar o utopie.

Primul gest politic consemnat în cadrul unei competiţii olimpice a fost cel de la Jocurile olimpice intercalate de la Atena, din 1906: purtătorul drapelului SUA a refuzat, în timpul ceremoniei de deschidere, să-şi plece steagul în faţa regelui Eduard al VII-lea al Marii Britanii, gestul reprezentând atât o sfidare americană şi irlandeză a monarhiei britanice, cât şi o critică făţişă la adresa faptului că steagul american nu fusese arborat pe stadion.

Treizeci de ani mai târziu decizia desfăşurării Jocurilor Olimpice de vară din 1936 la Berlin fusese luată de către Comitetul Olimpic Internaţional la 31 mai 1931, în semn de reintegrare a Germaniei în comunitatea internaţională după înfrângerea suferită în Primul Război Mondial. Iniţial, Hitler a privit cu oarecare indiferenţă perspectiva acestui eveniment internaţional, însă şi-a schimbat atitudinea după ce Goebbels i-a explicat uriaşa oportunitate propagandistică oferită pe plan intern şi internaţional de Jocurile Olimpice. Conform propagandei naziste, competiţia sportivă urma să reprezinte doar un cadru de afirmare a superiorităţii rasei ariene germane: omul nou nazist, cu muşchi puternici, păr blond, ochi albaştri, care se lupta pentru supravieţuire.

Dar cel mai sângeros episod olimpico-politic este, fără îndoială, cel al Jocurilor Olimpice de la München, din 1972, atunci când un comando palestinian al organizaţiei teroriste "Septembrie negru" a ucis unsprezece atleţi evrei într-un atac cu luare de ostatici. Practic, acel moment olimpic de la München din 1972, la fel ca şi cel de la Berlin din 1936, au rămas în conştiinţa publică doar ca un sângeros atac terorist (în primul caz) şi un exemplu de acerbă propagandă nazistă (în al doilea caz).

Episodul tragic întâmplat săptămâna trecută la Boston vine să îndolieze din nou istoria sportului. Cu trei persoane ucise şi circa 180 rănite, peste 40 rănite grav, evenimentul ne învaţă că măsurile de securitate nu par a fi niciodată suficiente. Neasumarea, până în acest moment, a actului terorist ridică multe semne de întrebare, iar acuzaţiile aduse serviciilor de informaţii pentru superficialitate în tratarea unor informaţii ne fac să rememorăm atentatele din 11 septembrie 2001.

Extremismul religios, cauza probabilă a acţiunii ucigaşe a celor doi tineri, pare a umbri, din nou, întregul efort al umanităţii spre libertate şi bună înţelegere. Ca ortodox, ştiu că Mântuitorul ne-a transmis că mai presus de orice dragoste este aceea care întemeiază cea mai puternică comuniune omenească: "Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu" (Ioan XIII, 34). Sportul este religia fizicului, iar libertatea religiei pentru fiecare dintre noi poate fi înţeleasă şi în acest mod.

Statele Unite au duşmani declaraţi, însă de data aceasta rămâne de văzut cine a dirijat această operaţiune neagră asupra populaţiei americane, care trăieşte un nou episod de teroare şi violenţă injustă, căci actele teroriste reprezintă, dincolo de orice motivaţie, o laşitate fără margini.