Parliamentary debates

Domnul Constantin Chirilă:

"Toleranţă şi comunicare în viaţa socială şi politica românească"

Toleranţa este un concept apărut încă din secolul al 16-lea şi folosit de gânditorii umanişti în sprijinul efortului lor de a combate fanatismul religios. Ulterior, în epoca modernă, poporul american a fost printre primele care a înţeles că războiului îi este de preferat coexistenţa paşnică între diferitele grupări religioase, culturale şi rase.

Americanii, chiar dacă nu se iubesc între ei, se tolerează, chiar dacă nu se cunosc, îşi dau "Bună ziua!" şi nu contenesc să dialogheze, să facă afaceri şi să strângă contacte ca pe nişte preţioase averi. Americanii, şi nu numai ei, au învăţat bine din singura lecţie pe care istoria le-a dat-o, cum că "toleranţa este condiţia pentru coexistenţa paşnică".

Principiul este acum universal valabil atât în ceea ce priveşte relaţiile interumane, cât şi cele interstatale. Astfel, constituţia unui stat modern garantează diverse forme ale libertăţii individuale şi de grup, expresii ale toleranţei din care decurg pluralismul şi dialogul permanent pentru realizarea unei comunităţi în diversitate. Dacă istoria ne-a învăţat ceva, este că doar intoleranţa nu poate fi tolerată.

Pentru indivizii sociali ai României, luaţi în majoritatea lor, "toleranţa" este un cuvânt "de împrumut" care nu se potriveşte neamului românesc, mai ales "coaliţiei-fantomă" PSD-PNL, iar clasa politică din România pare să nu fi înţeles câteva lucruri esenţiale:

• Toleranţa obligă individul la comunicare. De îndată ce şi-a însuşit acest comportament, individul capătă o serie de altele noi. Individul simte nevoia de a fi mai bun, de a-şi ajuta semenii;
• Toleranţa obligă individul la o susţinută acţiune de a învăţa, de a acumula cunoştinţe, de a şti, i-o cere necesitatea de comunicare impusă de comportament;
• Garantarea necesităţii spiritului de toleranţă depăşeşte cu mult domeniul îngust al politicii;
• Toleranţa poate reprezenta o acceptanţă sau o permisiune, ca formă a unui dezinteres personal în raport cu promovarea interesului naţional.

Toleranţa nu trebuie confundată nici cu "prostia", nici cu inerţia, cu ea trebuie mers până la nivelul în care restul societăţii civile nu este afectată în drepturile ei elementare.

Atitudinea clasei politice nu trebuie să fie aceea de a se limita la statul pe margine ca într-o galerie şi a-şi da cu presupusul, ci aceea de a identifica şi implementa soluţii constructive.

Asumarea pasivităţii înseamnă tăcere, şi nu revendicare, în condiţiile în care deviza toleranţei exprimate de Voltaire este: "Nu-mi plac ideile dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca dumneavoastră să le puteţi exprima".

Vom reuşi oare să aşezăm toleranţa dintre noi pe principii corecte, creştineşti sau vom continua politica minciunii, diversiunii şi a învrăjbirii?