Parliamentary debates

Doamna Ioana-Jenica Dumitru:

"Vrem să ştim dacă elevii din şcolile noastre sunt în siguranţă."

Suntem în a doua săptămână a anului şcolar. Trebuie cu această ocazie să urez mult succes tuturor elevilor, părinţilor şi profesorilor care vor avea un an plin de provocări în sistemul nostru de învăţământ care are nevoie de multă atenţie şi efort pentru a ajunge la standardele pe care ni le dorim.

Astăzi voi profita de faptul că anul şcolar este încă la început pentru a vă atrage atenţia asupra unui subiect de maxim interes pentru toţi elevii, dar mai ales pentru părinţii lor. Vreau să încerc să va fac atenţi asupra unei probleme de importanţă naţională şi pentru a vă stimula atenţia am să vă rog să ascultaţi o serie de date statistice care prezintă un peisaj sumbru al educaţiei din România. Este vorba de violenţa în şcoli care pare să fie un fenomen care ia încă amploare în şcolile noastre şi mi-e teamă că fără un efort susţinut, interministerial, peste un an ne vom afla încă aici şi vom discuta de actualitatea actelor de violenţă din şcoli.

În anul 2012 s-au înregistrat 14.313 cazuri de violenţă în cadrul unităţilor de învăţământ la nivel naţional. Cifra este îngrijorătoare, dacă facem o simplă împărţire ajungem la un rezultat fantastic, avem 39 de cazuri de violenţă în fiecare zi în România, şi aceste date sunt cele raportate de Ministerul Educaţiei Naţionale. vă daţi seama de faptul că există mult mai multe cazuri care nu sunt raportate, dar care se întâmplă şi cad în tăcere. Din 14.313 cazuri, nu număr de 6.275 de cazuri sunt de violenţă fizică, 3261 sunt cazuri de însuşiri de bunuri, înşelăciuni, tâlhării, 2.059 sunt cazuri de insulte grave, instigare la violenţă, 1.603 implică ameninţarea şi şantajul, ambele infracţiuni, 374 sunt cazuri de consum de alcool, deţinere şi consum de stupefiante şi 90 de cazuri privesc activitatea sexuală. Cam aşa arată statistica înfricoşătoare a actelor de violenţă din şcolile din România pe parcursul unui an.

Răspunsul Ministerului Educaţiei Naţionale la această statistică nu este unul convingător şi aşteptăm cu maxim interes, dar şi cu teamă statisticile de la sfârşitul anului curent pentru a vedea dacă măsurile MEN sunt credibile şi eficiente, dar se pare că este dificil să asiguri securitatea copiilor măcar în perimetrul unităţii de învăţământ, dacă nu şi într-o rază de cel puţin 500 de metri în jurul şcolii.

Ne aflăm într-un cerc vicios şi în mod cert vorbim despre o problemă socială, pentru că ar fi nedrept să aruncăm toată responsabilitatea în sarcina MEN. Cei responsabili de educaţia copiilor noştri suntem chiar noi. Educaţia începe de acasă şi sunt sigură că până nu va exista un program naţional de descurajare a actelor de violenţă prin campanii de informare publică, prin prevenţie şi prin asigurarea unui mediu social stabil nu vom putea sparge cercul vicios în care ne aflăm.

Suntem încă la începutul anului şcolar şi acesta ar fi în mod normal un motiv de optimism, dar se pare că încă nu a început bine şcoala şi avem deja un caz de violenţă raportat în judeţul Suceava, în localitatea Rădăuţi. Un bărbat a reuşit să intre într-o şcoală şi să agreseze fizic doi băieţi de 18 ani care l-ar fi agresat la rândul lor pe nepotul acestuia. Vestea bună este că bărbatul a fost reţinut de poliţie, din spusele presei, vestea proastă este că în România anului 2013 încă există astfel de cazuri.

Se impun măsuri drastice pentru toţi cei care comit acte de violenţă în şcoli. Trebuie să ne protejăm copiii şi nu trebuie arătată niciun fel de toleranţă faţă de proliferarea unor astfel de cazuri. Sigur, problema nu este atât de simplă, copiii care provoacă astfel de incidente trebuie să fie integraţi şi ajutaţi, în opinia mea, de către personal specializat în psihopedagogie sau psihologie, iar pe acest palier suntem din păcate deficienţi.

Şcolile din România nu au nici măcar personalul medical necesar unităţilor de învăţământ, pentru că noi, ca stat, am considerat că personalul medical specializat este necesar exclusiv în unităţile de primire spitalicească, unde, bineînţeles, ne aflăm în acelaşi deficit. În Bucureşti, spre exemplu, sunt doar 160 de psihopedagogi, total insuficient pentru numărul de tineri care ar avea nevoie de asistenţă în acest domeniu.

Am auzit de măsura montării camerelor de luat vederi din jurul unităţilor de învăţământ. Este o măsură pe care o consider meritorie, dar, din păcate, insuficientă. Trebuie să lucrăm simultan la eliminarea efectelor pe care fenomenul violenţei în şcoli le presupune şi la cauzele acestui fenomen. Strategia naţională pentru combaterea violenţei în şcoli este neclară şi, din păcate, se concentrează aproape exclusiv pe eliminarea efectelor violenţei în şcoli prin măsurile propuse. Partea de prevenţie şi de eliminare a cauzelor sociale care determină aceste comportamente deviante este uitată sau neglijată.

Încă o dată vreau să vă spun că statisticile sunt îngrijorătoare şi trebuie în primul rând să le cunoaştem, înainte ca şcoala românească să ajungă o junglă sau Vestul Sălbatic. În acest cadru copiii noştri se formează, ca persoane adulte şi au nevoie să ştie că se află în siguranţă de orice gest de violenţă, fie aceasta fizică, verbală sau psihică. Vă rog să ţineţi cont de ce v-am prezentat şi să sesizaţi ministerele cu responsabilitate în ceea ce priveşte educaţia, tinerii, dar şi asigurarea ordinii publice, pentru că o presiune susţinută parlamentară poate fi un prim pas spre rezolvarea problemei şi aceste lucruri le spun în acelaşi timp în calitate de deputat în Camera Deputaţilor, dar şi în calitate de mamă a unui copil care este încă beneficiarul sistemului nostru de învăţământ.