Parliamentary debates

Doamna Tamara-Dorina Ciofu:

"Cunoaşterea şi respectarea drepturilor copiilor sunt aspecte esenţiale în educaţia oferită de părinţi"

În data de 20 noiembrie 1989, a fost semnată Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, această zi devenind Ziua internaţională a drepturilor copilului în întreaga lume. Odată cu ratificarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, în 1990, România şi-a luat ca angajament protejarea şi promovarea drepturilor copilului, aşa cum au fost ele trasate la nivel global de organismele internaţionale. Încă din primii ani de democraţie, ţara noastră a făcut, şi continuă să facă eforturi considerabile pentru protejarea intereselor şi drepturilor copiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi pentru accesul facil şi egal la educaţie şi sănătate.

În calitatea mea profesională de medic primar, cu o experienţă de peste 30 ani ca specialist pediatru, am promovat în Parlament, atât în primul mandat de deputat, cât şi acum, iniţiative legislative prin care am urmărit să generez echitate în domeniul protecţiei copilului, asistenţei sociale a copiilor cu dizabilităţi, am susţinut măsuri pentru sprijinirea familiilor cu copii.

Am propus Ministerului Educaţiei Naţionale adoptarea unui act normativ pentru tragerea la răspundere a părinţilor şi reprezentanţilor legali ai copiilor care abandonează învăţământul obligatoriu.

În ceea ce priveşte integrarea minorilor cu dizabilităţi, consider că se impun măsuri pentru creşterea accesului şi participarea la educaţie a copiilor cu dizabilităţi şi cerinţe educaţionale speciale.

În acelaşi timp, se impune o corelare a criteriilor de definire şi de colectare a informaţiilor între instituţiile care culeg date privind copiii cu dizabilităţi şi CES, prin dezvoltarea unui sistem coerent, unitar, standardizat, informatizat, de monitorizare a acestei categorii, în special pentru identificarea situaţiilor de încălcare a dreptului copiilor cu dizabilităţi şi CES de acces în învăţământul de masă şi prevenirea abandonului, prin introducerea unui sistem de supraveghere şi avertizare timpurie asupra acestui risc.

Totodată, ar fi nevoie de introducerea, în formarea iniţială, a tuturor cadrelor didactice, a unor discipline, domenii de pregătire teoretică şi practică obligatorie cu relevanţă pentru educaţia incluzivă. Dezvoltarea unor programe de formare continuă la nivel naţional, care să promoveze principiile educaţiei incluzive şi modele de bune practici în activitatea didactică cu copiii cu dizabilităţi şi CES, ar fi un alt aspect important care trebuie avut în vedere.

Cred că se impun, în acelaşi timp, şi instituirea unor proceduri de responsabilizare a părinţilor în a iniţia procedurile de certificare a dizabilităţii propriilor copii, în situaţia în care cadrele didactice şi alţi actori şcolari consideră necesar acest lucru. În acest sens, consider că este nevoie de elaborarea unei platforme electronice, sub coordonarea Ministerului Educaţiei Naţionale care să faciliteze realizarea unor comunităţi de practici pentru susţinerea integrării în învăţământul de masă a copiilor cu dizabilităţi şi CES, odată cu dezvoltarea de materiale de informare şi programe de formare destinate părinţilor, în vederea pregătirii acestora pentru cunoaşterea specificului dezvoltării propriului copil şi pentru oferirea de sprijin adecvat.

Rezultatele mai multor studii, realizate în mediul rural de organizaţiile UNICEF şi Salvaţi Copiii, care arată că 6 din 10 mame minore nu au avut niciodată acces la informaţii privind sănătatea reproducerii, acoperirea vaccinală a copiilor şi controalele medicale periodice sunt semnificativ statistic mai scăzute în gospodăriile defavorizate şi în cele cu mame minore, iar părinţi din grupurile vulnerabile nu au cunoştinţe necesare pentru a-şi creşte copiii şi astfel aceştia nu au acces la educaţie sau abandonează în primii ani şcoala. În acest sens, se impun măsuri concrete pentru promovarea educaţiei şi formării parentale.

Este imperios ca nevoile copilului să fie acoperite, de la adoptarea unor comportamente sănătoase de către mamă, când copilul se află încă în pântec până la o nutriţie adecvată, cum ar fi alăptarea, asistenţă medicală şi îngrijire postnatală. Educaţia timpurie este crucială pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Rolul părinţilor este esenţial de la bun început. Mai târziu, frecventarea creşei şi a grădiniţei joacă un rol important, mai ales în cazul copiilor vulnerabili.