Parliamentary debates

Domnul Vasile Gudu:

"Munca în PIB-ul nostru şi al altora"

Potrivit datelor comunicate de Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu brut a fost anul trecut de 1.937 lei, ceea ce implică un cost salarial (cu tot cu impozitele ce revin firmei) de aproape 2.500 lei pe lună. Cu alte cuvinte, pentru un angajat se cheltuie cam 30.000 lei pe an.Statistica la nivelul Inspectoratelor teritoriale de muncă arată un număr de circa şase milioane de contracte de muncă. Diferenţa faţă de cei 4,2 milioane angajaţi din statistica naţională provine din firmele cu 0 -3 angajaţi, ce nu mai sunt urmărite din 2002, din pensionarii care lucrează şi din faptul că unele persoane au mai multe contracte de muncă. Cu toate cheltuielile adiacente, ce nu apar explicit sub formă de venituri salariale, partea care revine forţei de muncă din avuţia naţională se situează sub 200 miliarde lei la un PIB estimat în jur de 550 miliarde lei.

Potrivit Eurostat, singurele ţări UE ceva mai dezvoltate în care partea ce revine salariilor din surplusul realizat în urma proceselor de producţie nu trece de 40% sunt Polonia şi Slovacia, ceea ce le face optime pentru capitalurile internaţionale, având în vedere infrastructura, poziţia geografică şi nivelul de pregătire a forţei de muncă. La acestea se adaugă Grecia, urmată de Bulgaria şi România. Din perspective plăţilor salariale sub uzanţele din Europa Occidentală, mişcările sociale din Grecia (membră UE din 1981) capătă o explicaţie clară, statistică, şi nu doar o aplicare de clişee referitoare la un popor care ar fi mai puţin dispus să muncească.

Prin contrast, ţările în care peste 50% parte revine salariaţilor din PIB sunt Suedia, Danemarca, Franţa, Marea Britanie şi Olanda. Ceea ce explică atât nivelul de civilizaţie superior cât şi protecţia socială mai eficientă, concentrată pe cei care nu au slujbe şi nu dispersată spre cei care au slujbe prost plătite. În aceste ţări, solidaritatea socială se vede mai degrabă în cointeresarea şi tratamentul corect la locul de muncă, nu în pomeni generalizate, cu destinaţie electorală.

Din moment ce salariaţii români beneficiază de circa 37% din PIB, iar cei din Occident de peste 50% din PIB, rezultă că primesc doar trei sferturi din ce ar fi încasat pentru aceeaşi muncă dacă am fi avut atât patroni cu un comportament occidental, cât şi un mediu economic sănătos care să evolueze sustenabil. Diferenţa de un sfert rămasă pe post de "rentă locală" explică apariţia marilor averi într-o ţară cu multă sărăcie. Maximizarea profiturilor în Est pentru a susţine politica socială în Vest a devenit o realitate. De exemplu, Renault şi-a salvat rezultatele financiare cu vânzările de autoturisme fabricate în România. În acelaşi context poate fi amintit şi Petrom-OMV, care a anunţat pe anul de criză 2010 că o treime din profitul său vine dintr-o ţară săracă, România. Creşterea ponderii salariilor în PIB este esenţială pentru susţinerea sistemelor publice de pensii şi de prestaţii sociale.

Prima variantă de compensare a acestui neajunseste alternativa taxării progresive a firmelor, cu instituirea unei suprataxe sociale de avarie în perioadele de criză. Taxele diferenţiate plătite de companii în câteva ţări din UE sunt echivalente cu o impozitare progresivă.

Cea de-a doua variantă: păstrarea cotei unice de taxare. O soluţie corectă social ar fi impozitarea suplimentară a dividendelor distribuite din profiturile care depăşesc o anumită proporţie faţă de fondul de salarii oferit, de a cărui mărime depind contribuţiile sociale plătite.

Substituirea salarii mai mari (implicit pensii mai mari din contribuţiile sociale sporite) în loc de profit "fără număr" ar permite dezvoltarea în România a modelului occidental de stat social, model invocat atât de frecvent de politicieni, chiar dacă realitatea demonstrează cu fiecare zi care trece că acest fapt este o promisiune fără acoperire în veniturile bugetare ale statului român.