Parliamentary debates

Domnul Ovidiu Cameliu Petrescu:

Domnul deputat Mircea Costache.

Domnul Costache Mircea:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Câteva referiri la o percepţie a actualităţii româneşti.

Nici cele mai luminate şi mai clarvăzătoare minţi n-au reuşit să priceapă ce ideologie a luat locul celei de până în 1989? Ce gândire politico-economică propulsează avântul societăţii româneşti spre neantul polarizării excesive?

S-au vehiculat, până la saturaţie, cuvintele-cheie ale dezastrului naţional – tranziţie, reformă, restructurarea economiei de piaţă, dezetatizare, găuri negre, privatizare, cuponiadă etc.

Dacă le luăm pe fiecare în parte, să vedem ce s-a reformat, ce s-a restructurat, încotro am tranzitat, ce găuri negre am astupat, ce şi cum am privatizat, şi mai ales cu ce efecte economico-sociale, concluzia este dramatică: şmecherie, golănie, hoţie, decadentism generalizat.

Este suficient să priveşti rafturile magazinelor şi în general viaţa cetăţii, ca să realizezi că nu mai existăm decât în postura de consumatori. S-ar putea crede că am progresat într-atât în ultimii 12 ani, că am ajuns deja în societatea de consum, în care am început prin a ne consuma între noi.

Lăsând gluma amară la o parte, nu putem să nu observăm că piaţa noastră este dominată, la toate capitolele, de produse străine – de mălai unguresc, roşii turceşti, mere greceşti, zahăr ucrainean (din sfeclă din zona Cernobâl, probabil), pui belgieni, ouă poloneze, lactate olandeze, ciuperci chinezeşti; până şi usturoiul şi prazul vin de pe afară.

La produse industriale, ce să mai vorbim? – biciclete ceheşti, maşini de spălat italiene, becuri turceşti şi tot ce vrei scump şi de proastă calitate, numai din import.

Pur şi simplu am dispărut şi de pe piaţa internă.

Or, ştie tot omul cu patru clase, sau fără nici una, că banii se duc la producătorii bunurilor, în ţară rămânând doar praful de pe tobă: adaosul comercial, din care cea mai mare parte merge pe combustibil, energie, taxe şi impozite.

Ne întreabă foştii parteneri din afară, consumatori de produse agricole româneşti: ce-am păţit, unde suntem? Întreabă alţii de utilaj petrolier, de tractoare, dar, degeaba. Cineva n-a vrut şi nici azi nu prea se dă convins de necesitatea protecţiei producătorului autohton – de stat sau privat. Cum să renunţe la comisioanele grase şi la şpăgi pentru licenţe de import aceşti arivişti care, pentru huzurul lor şi al clientelei politice, au nenorocit o ţară.

Aşa s-a ajuns la polarizarea societăţii româneşti, condusă cu rândul sau la grămadă, de aşa-zişi social-democraţi, creştin-democraţi, liberali, împreună cu "asociaţia culturală de cântece, dansuri, palincă şi cherestea".

Dar vorbeam de ideologie, de doctrine politice, lucru care l-a înveselit atât de mult pe domnul Preşedinte Ion Iliescu, încât ne povestea cu un entuziasm contagios tocmai de la Barcelona cum era gata să-i propună domnului Jacques Chirac să facă cerere de intrare în partidul domniei sale, atât de social-democrate îi erau ideile.

Mi se pare corect şi perfect normal ca un campion al liberalismului francez să pară socialist utopic faţă de capitalismul de junglă promovat în România, sub masca social-democrată.

Strategia societăţii în derivă, deliberat lăsată în voia valorilor, a dat pentru unii rezultate miraculoase. S-au pomenit acumulând averi fabuloase, conturi în bănci străine, imobile prin marile capitale ale lumii, vile cu piscine şi jacuzi, hoteluri, cabane, automobile de lux, rafinării, uzine, elicoptere, colecţii de artă, bunuri şi obiecte de mare valoare.

Acum, după ce şi-au exersat cu succes dexteritatea de a dijmui şi a pulveriza contra cronometru patrimoniul public, belferii mai au un singur dor: să le fie garantată prin Constituţie proprietatea privată. Naivii se întreabă cum de n-au pus dumnealor o asemenea problemă importantă în anii ’90-’91 în Constituţia votată atunci prin referendum? Păi, atunci, nu acumulaseră averile pe care le au azi.

Acum, după jaful colosal din cei 12 ani postrevoluţionari, e momentul să se prevadă garantarea a ceea ce s-a furat din avuţia naţională.

Ce nu ştiu şi nu vor să înţeleagă ciocoii noi lacomi şi apatrizi e că gloatele flămânde nu prea mai citesc Constituţia; văzând ei că legile sunt doar pentru proşti, s-ar putea să se deştepte brusc şi atunci, chiar dacă belferii de azi le vor oferi gratis vile, conace şi alte acareturi, sărăcimea hămesită nu le va primi. Nu au ei cu ce plăti întreţinerea la nişte amărâte apartamente de bloc, darămite pentru aberantele caricaturi arhitecturale care au împânzit locurile de agrement!

Cineva nu pare convins că a rătăcit drumul şi că trebuie să răspundă pentru starea jalnică a naţiunii. Chiar dacă-şi schimbă mereu măştile jafului, iniţialele care au distrus România, cineva trebuie să se simtă vinovat pentru toate bucuriile noastre ucise. Dar, vorba aceea: ca la noi, la nimenea: votează azi poporul ILF, iar mâine e condus de CFR. Se mânie cetăţeanul pe FPS că a înstrăinat fraudulos bunuri publice de mare valoare, dar, degeaba: prinde orbul, scoate-i ochii. Acum, nu mai ai pe cine trage la răspundere, că nu mai e FPS, e APAPS. Iar, după câteva drăgălaşe de afaceri macabre, probabil că mâine se va numi PROLAPS, sau, cine ştie, inevitabilul COLAPS.

Suficienţa guvernanţilor, spiritul autarhic, impresia tot mai evidentă că Parlamentul îi încurcă, transformarea Parlamentului într-un organism parazitar, într-o aulă pentru exersarea oralităţii sterile sunt demersuri pe care, mai devreme sau mai târziu, societatea românească, cu toate dezechilibrele şi subrezeniile ei, va reuşi să le reprime.

Ajunge atâta ubicuitate deliberată! Această tragicomedie hiperabsurdă în nici un act trebuie să ia sfârşit. Est modus in rebus.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.