Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului Mircea Costache.

Până la 9,20, mai aşteptăm amatori.

Domnul Costache Mircea:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Mă pronunţ astăzi în legătură cu unele aspecte ale fugii de răspundere a responsabililor şi voi vorbi despre eterna pantomimă a guvernanţilor.

Din foarte multe puncte de vedere, Parlamentul României a fost transformat într-un element decorativ care pe membrii Guvernului şi pe premier mai mult îi încurcă. Şi, ca să nu îi încurce prea tare, ei găsesc tot felul de subterfugii pentru a ocoli dezbaterea parlamentară, pentru a ocoli dezbaterea publică asupra unor probleme nevralgice. Aşa se explică ploaia de ordonanţe de urgenţă, când un grup restrâns acţionează discreţionar asupra intereselor majore ale populaţiei, asupra interesului naţional, fără demersul firesc şi necesar al reprezentanţilor aleşi în Parlament.

Dar şi atunci când ajung în Parlament cu vreun proiect se iau toate măsurile de ocolire a dezbaterii reale, de ocolire a punctelor de mare interes, pentru a nu trezi opinia publică, pentru a nu arăta cetăţenilor adevăratul substrat al unor demersuri.

Se vine uneori în Parlament în mod ciudat cu proiecte majore, precum cel al autostradei Bechtell, despre care aflăm recent dintr-o pagină de internet că angajează forţe străine, că de fapt firma Bechtell atribuie altora segmente de lucru, că foloseşte forţă de muncă mai mult străină şi că, de fapt, singura răspundere a României este de a achita nota de plată; în rest, de toate celelalte aspecte şi în special de marile avantaje se ocupă alţii.

Dacă vii în Parlament cu interpelări pe adresa unui minister, ţi se răspunde invariabil: Ministerul Administraţiei nu este abilitat prin lege să facă şi să dreagă în legătură cu activiatea primăriilor, că primarul poate semna convenţii sau să uzeze de tot felul de tertipuri pentru a-i deposeda de anumite suprafeţe de teren pe cetăţeni, că poate să procedeze în afara oricărei legi, inclusiv a legilor bunului-simţ, şi că noi, pasă-mi-te, nu avem dreptul să ne amestecăm, fiind vorba de autonomie locală. Când este vorba de bun plac şi de acţiune discreţionară se invocă autonomia, care, dacă o luăm puţin la amănunt, nici nu prea există.

Dacă te adresezi Ministerului Justiţiei, ţi se spune că "Noi nu ne implicăm în actul de justiţie." Toată lumea se plânge de caracterul anormal, în afara oricărei raţiuni, a justiţiei române, de faptul că rar găseşti un cetăţean căruia să i se fi făcut dreptate în justiţie, şi atunci când se adresează preşedintelui României, primului-ministru, miniştrilor, prefecţilor şi, în sfârşit, birourilor parlamentare, birourile parlamentare semnalează din nou miniştrilor de resort, care se spală frumos pe mâini, spunând că ei nu se amestecă, au cu totul altă treabă. Eu nu ştiu care o fi treaba lor, în afară de a servi cetăţeanul şi interesul nostru general, dar toţi se exonerează şi se derobează cu mare artă de la orice răspundere.

Vorbind în termeni muzicali, pentru că am impresia că unii sunt melomani (îşi ameţeau amantele cu Wagner, în loc să le propună soluţii mai practice, mai concrete la vârsta aceea), văd că piesa muzicală cea mai îndrăgită este "Fuga", fuga de răspundere, de orice răspundere.

Dacă vorbim despre închiderea capitolelor de aderare la Uniunea Europeană şi dacă îmi veţi spune că găsiţi un cetăţen român care a fost corect informat cu ce cuprinde între copertele sale dosarul cu agricultura, dosarul cu mediul, dosarul cu industria şi aşa mai departe, voi rămâne foarte surprins.

S-a ocolit cu obstinaţie dezbaterea parlamentară, dezbaterea publică pe teme grave care angajează destinul fiecăruia în parte şi destinul naţional.

Au negociat câţiva inşi ştiu ei ce, ştiu ei cum, am închis repede capitolele, le-au depus undeva în biblioraft, şi populaţia aşteaptă încremenită să vadă în ce rai va trăi ea în Uniunea Europeană şi cât de bine o va duce, fără să aibă habar de componentele, de angajamentele, de repercusiunile, de costurile închiderii acestor capitole de aderare.

Nu cred să existe vreo ţară în lume în care interesul naţional să fie atât de profund lezat ca în situaţia închiderii capitolelor de aderare fără dezbatere parlamentară, fără dezbatere publică, fără să fie înştiinţat cetăţeanul în legătură cu asemenea probleme care antamează pe termen lung viitorul ţării. Şi dacă dezbaterea publică ar fi adus un plus de acuitate în punerea problemelor majore care ne interesează pe toţi, nu ştiu ce i-a determinat pe guvernanţi să fie atât de circumspecţi şi atât de secretoşi în legătură cu aceste probleme de foarte mare importanţă.

Stau şi mă întreb dacă mai are rost să interpelăm un minister care întotdeauna se derobează de răspundere.

Stau şi mă întreb dacă trebuie să mai ridicăm mâna la un proiect megaloman de tip Bechtell, care târăşte ţara numai în datorii, iar avantajele sunt mereu ale altora.

Stau şi mă întreb dacă noi, în această structură, în care Regulamentul Camerei Deputaţilor nu prea îţi dă voie să iei parte la dezbateri - te mută în comisie, şi din comisie te mută în Parcul Izvor...

Stau şi mă întreb dacă nu cumva cineva, uşor-uşor, în 15 ani, a golit de sens noţiunea de parlamentar român şi dacă mai are vreo raţiune bătălia pentru a ne confrunta din nou în disputa electorală pentru ocuparea unui nou mandat în acest Parlament.

Pentru un cetăţean onest şi raţional este o problemă cardinală: are sau nu sens să mai apari într-o formă goală care acoperă numai şi numai interesele meschine ale altora.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Poate se mai trezeşte cineva în ţara asta.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.