Parliamentary debates

Domnul Ioan Oltean:

Domnul deputat Constantin Amărie urmează la microfon.

Se pregăteşte domnul deputat Aledin Amet, din partea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Constantin Amarie:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Declaraţie politică: "Doctrină şi partid".

Pentru noi, românii, rămâne o constantă a istoriei compatibilizarea cu Europa, în tot ceea ce înseamnă progres economic, social şi politic.

Este cunoscută expresia arderii etapelor în dezvoltarea instituţională, astăzi mai necesară ca oricând, pentru că structurile la care am aderat în ultimul timp nu ne vor aştepta să urmăm o dezvoltare organică liniară.

Teoria formei fără fond rămâne şi astăzi valabilă cu amendamente necesare, pentru că evoluţia internaţională ne impune să adoptăm formele al căror fond trebuie să-l creăm foarte repede. Altfel spus, după celebra sintagmă moromeţiană, "Pentru români, timpul n-a avut răbdare", şi a trebuit să preluăm din mers forme instituţionale, idei, concepte, doctrine, strategii, tactici şi mentalităţi, pentru a ne compatibiliza cu ceilalţi, spre care am privit timp de 50 de ani cu interes.

Mai mult decât în toate, a fost necesară inovaţia politică, adoptarea de moravuri şi instituţii politice noi, pentru că fără componenta politică nu se mişcă nimic în societate.

Sfârşitul anului trecut a impus pe scena politică din România o nouă forţă - Partidului Democrat Liberal - situat pe centru dreapta, având componenta doctrinară principală, cea care este cea mai bine reprezentată la nivelul Uniunii Europene, cea populară.

Oricâte discuţii şi analize s-ar face cu privire la noua creaţie politică, interesul public fiind pe deplin justificat, noul partid a izvorât dintr-o necesitate a timpului prezent, întrucât în plan politic România nu avea partener de dialog pentru familia populară din Uniunea Europeană. Tocmai acest lucru s-a avut în vedere în momentul în care Partidul Democrat a schimbat statutul partidului şi a elaborat o nouă platformă politică, de doctrină populară, în convergenţă cu dorinţa mărturisită a preşedintelui Traian Băsescu.

La nivelul Uniunii Europene vorbim nu atât de o doctrină populară, cât de un set de fundamente, cum ar fi: subsidiaritatea, justiţia socială, valorizarea persoanei, federalismul, pe care şi le însuşesc şi promovează formaţiuni politice de nuanţă creştin-democrată, conservatoare sau chiar neoliberale.

Ca să fim sinceri, în cadrul marii familii a popularilor europeni nu există identitate atât de precisă la nivelul doctrinei pe cât am dori-o noi, din partidele româneşti. Identitatea care există se construieşte politic la nivelul Parlamentului European. Astăzi, în Parlamentul European, Grupul popular este cel mai numeros, lui adăugându-i-se şi 15 eurodeputaţi din România, membri ai Partidului Democrat-Liberal. În Consiliul European, cea mai puternică instituţie a Uniunii Europene, sunt 12 prim-miniştri aparţinând PPE, iar 9 din 25 de comisari ai Consiliului Europei sunt populari. Şi, în fine, preşedintele Comisiei Europene, Juan Manuel Barroso, aparţine unui partid popular.

Dacă noua creaţie politică, Partidul Democrat-Liberal, este legată conceptual de Preşedinte, mi se pare firesc să fie aşa, dat fiind trecutul formaţiunii-mamă şi voinţa de a asigura pentru viitor o evoluţie politică sănătoasă pentru democraţia românească, o politică externă unitară, pentru mai buna reprezentare a ţării în relaţiile internaţionale. Constituirea noii formaţiuni politice a fost cerută de electorat, după cum s-a demonstrat cu prilejul referendumului din mai în favoarea Preşedintelui şi rezultatului alegerilor europarlamentare.

Conform aserţiunii că electoratul nu greşeşte, orientarea populară spre formaţiuni de centru-dreapta urmează de fapt o tendinţă general europeană, fiind evident progresul economic şi social în ţările în care guvernarea a ilustrat doctrine de centru-dreapta. Identitatea populară construită la nivelul politic al Parlamentului European este opozabilă socialismului şi este o negaţie a acestuia. De ce ar fi în România altfel?

În România nu a existat o tradiţie a guvernării de stânga, cu toate că după 1989 s-a manifestat ad-hoc un bazin electoral al stângii pentru un partid zis "de stânga", iar guvernările care au urmat, cu eticheta stângii, au dus la situaţia de sărăcie generală, descurajare a iniţiativei private la nivelul mentalului colectiv şi lipsă de perspectivă în viitor, pentru că forţa de muncă cea mai bine calificată nu s-a putut valorifica în ţară, din cauza sistemului clientelar feudal care s-a propăşit prin mariajul dintre politic şi economic.

Nu avem o tradiţie politică de stânga în interbelic, iar ceea ce s-a petrecut după 1945 nu poate fi considerată o evoluţie firească. Falimentul stângii a fost semnat cu gloanţele de la zidul cazarmei din Târgovişte.

Persistenţa mentalităţilor de stânga după '89 şi guvernările ce au ilustrat-o sunt de fapt rodul unei inerţii istorice şi a unui complex de factori exprimabil prin sintagma "revoluţiei furate". Pentru că în decembrie 1989 poporul a făcut revoluţia pentru a se integra în Europa, şi nu pentru confiscarea puterii politice şi a resurselor de către o clică eterogenă în defavoarea tuturor, "iuţeala de mână" şi "nebăgarea de seamă", devenind normă de conduită a celor îmbogăţiţi din funcţii, concomitent cu descurajarea iniţiativei private şi întârzierea condamnabilă a restructurării sociale, în principal, prin necrearea clasei de mijloc.

Rămâne în continuare un paradox politic cum într-o ţară săracă, orientarea spre stânga se bazează în principal pe masele rurale, care aduc la putere guverne ale unui partid, zis "de stânga", dar care face politică în defavoarea celor care l-au votat.

Care sunt beneficiarii guvernării de un deceniu al stângii? Muncitorii? Nu, pentru că de fapt ei au fost destructuraţi social. Ţăranii? În niciun caz. Principalul furnizor de voturi pentru stânga, momiţi cu pachete alimentare în perioade electorale, au plătit din greu preţul tranziţiei. Clasa de mijloc? Ştie cineva cum arată, ce face, unde se situează sau dacă există această clasă?

Dar cei două milioane de români care muncesc sub nivelul calificării peste tot în Europa, ştie cineva ce reprezintă ei? Statistic doar, afluxul de câteva miliarde de euro ce trec prin băncile româneşti, în rest, Dumnezeu cu mila.

Structura socială în România de azi, de tip piramidal, are un vârf omnipotent politic şi economic, sub care se situează o masă pauperă, cu frica zilei de mâine. Structura societăţii româneşti de azi seamănă mai degrabă cu cea a Franţei, a anului 1779, şi e soră cu modelul latino-american.

Iată de ce este nevoie de un nou concept de reformă politică şi instituţională, care, fundamentată la nivelul instituţiei prezidenţiale, este firesc, ba chiar obligatoriu, din necesitate istorică, să fie susţinute de o formaţiune politică sau mai multe. Iată de ce azi speranţele celor mulţi se raportează la Partidul Democrat-Liberal ca la entitatea politică a cărei guvernare viitoare să scoată ţara din lunga tranziţie spre o dezvoltare organică cu Europa.

Progresul societăţii româneşti va fi în viitor direct proporţional cu timpul cât electoratul va mai putea fi minţit cu programe de stânga. În Europa civilizată guvernările de stânga au urmat după lungi mandate încredinţate dreptei şi centrului-dreapta, când acumulările făcute cereau o nouă redistribuire. Este păguboasă instituirea sistemului alternanţei la guvernare a stângii astăzi, întrucât în România dreapta nu a avut timpul să realizeze acumulările necesare saltului spre progres economico-social.

Ce ar redistribui o nouă guvernare de stânga astăzi? Conturile şi averile propriilor lideri? Puţin probabil! De aceea, garanţia prosperităţii viitoare este legată în mentalul colectiv de viitoarea guvernare a Partidului Democrat-Liberal.

Vă mulţumesc.

Domnul Ioan Oltean:

Mulţumesc, domnule deputat.

Vă reamintesc, stimaţi colegi, că durata unei intervenţii este de 3 minute. vă rog să vă dozaţi timpul în aşa fel încât să aibă posibilitatea cât mai mulţi colegi să se exprime.