Parliamentary debates

Domnul Adrian Mocanu:

"Este posibil oare un Armageddon financiar?"

Una dintre cele mai sumbre previziuni asupra economiei globale a fost făcută de Marc Faber, analist elveţian de investiţii, în ediţia din luna septembrie anul curent a "The Gloom, Boom & Doom Report", potrivit căreia "Viitorul va fi un dezastru total, cu colapsul sistemului capitalist, aşa cum îl ştim noi astăzi, cu războaie, cu mari datorii guvernamentale şi cu sărăcirea unor largi segmente din populaţia occidentală". Faber a adăugat că pachetele stimulative acordate de guverne în contextul crizei economice"nu au rezolvat problemele, ci doar le-au amânat".

Economia globală a avut un boom din anul 2002 până în 2007, cu un apogeu atins probabil la sfârşitul anului 2006. După această perioadă prolifică, creşterea economiei lumii a mai încetinit, iar între septembrie 2008 şi martie 2009 am căzut în gol din vârful piramidei. Acum, aflaţi la baza piramidei, ne putem aştepta la o oarecare recuperare, dar în niciun caz nu ne vom întoarce la prosperitatea din anul 2006, la acel tip de creştere a economiei, a afirmat Faber.

În România, încă din anul 2007, analiştii economici au avertizat cu privire la ce ne va aduce continuarea creşterii deficitului de cont curent extern, care, pe lângă faptul că era disproporţionat faţă de dimensiunile economiei, era complet dezechilibrat, deoarece se producea nu pentru impulsionarea investiţiilor, ci pentru creşterea consumului. Însă Guvernul de atunci nu a reacţionat la astfel de avertismente. Răul mare a apucat să fie făcut şi este probabil iremediabil.

N-a trecut o perioadă mare de timp şi consecinţele expansiunii datoriei externe au început să apară: datoria externă ce trecea în contul României urcase deja pe la 70 miliarde de euro. Ceea ce o distingea în special, era nu dimensiunea în sine, ci structura ei terifiantă: cea mai mare parte (aproximativ 55 miliarde de euro) nici nu aparţinea unor entităţi româneşti (stat, firme cu capital autohton, populaţie), ci aparţinea unor companii bancare sau nebancare străine ce făcuseră din România angajamente financiare externe (în majoritate la societăţile-mamă) cu care îşi finanţaseră expansiunea în România. Este vorba de ceea ce ar putea fi denumit componenta străină a datoriei externe. Fiind angajată din România, îndatorarea respectivă trecea în contul României şi urma a fi plătită tot de contribuabilul român.

Ideea liniştitoare că sistemul bancar din România ar fi stabil şi consecinţele crizei internaţionale asupra României vor fi mai slabe, urmare a unei datorii mici a statului în totalul datoriei, a dispărut rapid deoarece, statul român a fost pus să împrumute la începutul acestui an 20 miliarde de euro (peste 15% din p.i.b.) pentru a se oferi finanţare companiilor străine rămase, în condiţiile crizei, fără finanţare din partea mamelor lor din Occident. Era un mecanism grotesc, dar adecvat structurii actuale a datoriei externe a României: 20 miliarde de euro din componenta străină a datoriei externe a României este mutată în componenta românească a datoriei externe.

Datoria externă a ajuns deja la 75 miliarde euro şi întreaga creştere este în contul statului român. În favoarea unor false avantaje - primirea pentru o perioadă scurtă de timp a unor salarii şi pensii nediminuate faţă de perioada anterioară -, contribuabilul român, prin intermediul statului înţepenit în morişca îndatorării, este pus să finanţeze expansiunea companiilor bancare şi nebancare străine în România. Este unul din multiplele canale prin care Vestul iese din criză pe seama Estului.