Parliamentary debates

Domnul Liviu-Bogdan Ciucă:

"Programe pentru persoanele cu dizabilităţi"

La nivel mondial există diverse abordări pentru educarea persoanelor cu dizabilităţi. Modelele adoptate includ şcoli şi instituţii speciale, şcoli integrate şi incluzive.

În ţările europene, 2,3% dintre elevii din învăţământul obligatoriu sunt educaţi într-un mediu segregaţionist - fie şcoli speciale, fie clase separate în şcoli normale. Belgia şi Germania se bazează în principal pe şcoli speciale în care copiii cu nevoi speciale sunt izolaţi de colegii fără dizabilităţi. Cipru, Lituania, Malta, Norvegia şi Portugalia includ majoritatea studenţilor în clase obişnuite, alături de copii de aceeaşi vârstă. Aceeaşi tendinţă spre un sistem de învăţământ incluziv se observă şi în alte ţări, în special în ţările dezvoltate, în vreme ce în ţările în curs de dezvoltare această tendinţă este încă în fază incipientă.

Adesea au loc dezbateri aprinse între politicieni, cercetători şi membrii comunităţii în general asupra definiţiei dizabilităţii sau nevoilor educaţionale speciale şi a modului în care acestea sunt corelate cu dificultăţile întâmpinate de copii în cursul procesului de învăţare. Din păcate, nu există o definiţie general acceptată pentru concepte cum ar fi nevoi speciale de educaţie sau educaţie incluzivă, ceea ce îngreunează compararea datelor. Termenii "nevoi educaţionale speciale", "educaţie pentru nevoi speciale" şi "educaţie specială" acoperă o categorie mult mai largă decât educaţia copiilor cu dizabilităţi, deoarece include şi copiii cu alte nevoi - de exemplu, cei dezavantajaţi prin sex, apartenenţă etnică, sărăcie, traume de război sau lipsa părinţilor.

La nivel naţional, educaţia copiilor din sistemul de învăţământ este coordonată de Ministerul Educaţiei, în multe ţări responsabilitatea educaţiei copiilor cu dizabilităţi este atribuită altor ministere, cum ar fi Ministerul Sănătăţii, Ministerul Solidarităţii şi Protecţiei Sociale sau Ministerul Educaţiei Speciale. Aceasta reflectă percepţia generală conform căreia copiii cu dizabilităţi au nevoie de asistenţă socială şi nu de şanse egale. Acest model adânceşte izolarea copiilor cu dizabilităţi şi direcţionează eforturile făcute nu spre educaţie şi includere economică şi socială, ci spre tratament special şi izolare socială.

Ne confruntăm, la nivel naţional, în principal cu lipsa legislaţiei, a politicilor adecvate, a obiectivelor şi a planurilor pe termen lung: deşi există multe exemple de iniţiative pentru includerea copiilor cu dizabilităţi în educaţie, lipsa legislaţiei, a politicilor, a obiectivelor concrete şi a unui plan reprezintă obstacole majore în calea eforturilor de a asigura o educaţie pentru toţi. Problemele care apar cel mai des în politică includ lipsa resurselor financiare şi a altor stimulente pentru includerea copiilor cu handicap în şcoli - precum şi lipsa protecţiei sociale şi a serviciilor pentru copiii cu dizabilităţi şi familiile acestora.

Abordările prin care întreaga comunitate este implicată în integrarea copiilor cu dizabilităţi reflectă faptul că acei copii reprezintă o parte integrantă a comunităţii şi cresc probabilitatea de succes a unui sistem de educaţie incluziv. Proiectele de reabilitare bazate pe participarea comunităţii adesea includ activităţi educaţionale pentru copiii cu dizabilităţi şi au ca scop includerea acestora. Alte asemenea activităţi includ consilierea copiilor cu dizabilităţi pentru alegerea unei şcoli adecvate, încurajarea şcolilor pentru a accepta copiii cu dizabilităţi, sprijinirea profesorilor în integrarea copiilor cu dizabilităţi şi crearea de legături între familii şi comunitate. Membrii comunităţii reprezintă un ajutor important pentru profesori, prin procurarea de dispozitive ajutătoare, asigurarea tratamentului medical, accesibilizarea şcolilor, stabilirea unor contacte cu organizaţii ale persoanelor cu dizabilităţi, identificarea de oportunităţi pentru încadrarea în muncă a elevilor după terminarea studiilor.

Este foarte important ca părinţii să fie implicaţi în toate aspectele educaţiei, deoarece familia reprezintă prima sursă de educaţie pentru un copil şi mare parte a procesului de învăţare are loc acasă. Părinţii au un rol activ în crearea oportunităţilor educaţionale pentru copii, de aceea trebuie implicaţi în facilitarea procesului de includere. În multe ţări părinţii sau organizaţiile acestora au un rol activ în stabilirea sau modificarea legislaţiei care să favorizeze un sistem de învăţământ incluziv. De asemenea, un rol important îl au şi organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi, acestea au un rol important în promovarea educaţiei copiilor cu dizabilităţi - de exemplu, prin colaborarea cu tineri cu dizabilităţi, oferirea de modele de viaţă, încurajarea părinţilor să trimită copiii la şcoală şi să se implice în educaţia copiilor lor, organizarea de campanii pentru promovarea educaţiei incluzive.

Consider că această problematică trebuie abordată cu maximă seriozitate şi cu o implicare susţinută în ceea ce priveşte programele de incluziune socială şi cele de încurajare şi sprijinire a tinerilor cu dizabilităţi.