Parliamentary debates

Doamna Natalia-Elena Intotero:

"Statul are şi alte obligaţii faţă de copii"

Uităm, din păcate, prea ades, că, sub acest acoperiş, pe lângă parlamentari, suntem şi oameni, suntem şi părinţi, că avem multiple responsabilităţi faţă de generaţia următoare. Dar cel mai periculos a fost în guvernarea trecută, când nu numai că statul băsist a considerat că nu mai are vreo obligaţie faţă de copiii acestei ţări, ci chiar a refuzat cu încăpăţânare să îşi asume vreo responsabilitate oarecare, chiar dacă acestea erau trecute negru pe alb în legea fundamentală!

Să ne amintim cum, în plină criză, principala preocupare a lui Băsescu era să se răţoiască la guvernul Boc X (că nu îşi mai aminteşte nimeni câte au fost de toate - e greu să reţii ce îţi doreşti cu tot dinadinsul să îţi scoţi din mine...) ca să cheltuiască banii care au fost repartizaţi ministerelor. Nu conta pe ce, conta ca acei bani din buget să fie cheltuiţi. Şi aşa au fost date Elenei Udrea miliarde şi miliarde de euro pe mână, din care s-a ales praful şi pulberea, rămânând în urmă doar datoriile...

Şi asta în vreme ce copiii României mureau în spitale, ba pentru că au fost alungaţi medicii din ţară, ba pentru că nu existau medicamentele care să-i vindece, ba pentru că spitalele erau închise. Am asistat cu toţii la acele scene transmise de toate televiziunile când copii bolnavi, în incubatoare ori cu perfuziile luate târâş după ei, erau mutaţi de colo-colo ca pe vreme de război, când se apropia linia frontului de spital. Doamne fereşte să fi fost nevoie de-o anestezie, că nu se putea face decât dacă avea careva vreun spray paralizant!

Şi toate astea ca să aibă doamna Udrea bani pentru terenuri de fotbal în pantă, pentru piscine de dimensiuni olimpice care n-au văzut apă-n ele nici la inaugurare, iar de atunci stau tot cu lacătul la poarta lor, ca să fie bani de aruncat pe săli de sport care să stea închise, să se găsească fonduri de la buget ca să se facă parcuri prin păduri ori pârtii de schi care, în ciuda faptului că au inclusiv instalaţie de produs zăpadă artificială, nu vezi strat de nea pe-acolo decât dacă binevoieşte să dea tot Cel de Sus, ori să se facă telegondole de nicăieri către niciunde. Miliarde de euro au fost azvârlite pe apa Sâmbetei fără ca măcar un singur gând să fie îndreptat spre copiii acestei ţări.

S-au închis şcoli, s-au redus posturile în învăţământ, sute de mii de copiii sunt obligaţi să migreze dintr-un sat în altul, pe distanţe uneori mai mari de 10 kilometri, ca să ajungă la şcoală. A scăzut mai mult decât alarmant calitatea învăţământului românesc, impunându-se tot soiul de pile şi relaţii pe funcţii de conducere şi nu numai, promovându-se pe posturi absolvenţi de şcoli şi facultăţi total neperformanţi, care nu au ce să îi înveţe pe copii, întrucât nici măcar ei nu ştiu bine ce predau.

Sunt sute de mii de plângeri adunate în perioada guvernărilor portocalii, făcute de către părinţii îngrijoraţi de această scădere a calităţii învăţământului de toate gradele, dar cu precădere cel primar, însă comisiile trimise în controale, ca urmare a respectivelor sesizări - atunci când, totuşi, erau luate în calcul... - erau mai preocupate de grătarele sfârâind şi sticlele cu diverse produse alcoolice cu care erau întâmpinate ori dacă reclamantul era din partea... opoziţiei.

Nu conta dacă toate cele sesizate existau, erau sau nu adevărate, se muşamalizau situaţiile de acest gen pe bandă rulantă căci, nu-i aşa?, după noi potopul! Toate neamurile puternicilor zilei (fraţi ai primarilor, neveste ori nepoate ale consilierilor locali), amante de directori ori lideri politici deveneau ba învăţătoare, ba profesoare, ba inspectori şcolari, ba se titularizau cât ai bate din palme şi rămâneau bătute-n cuie pe acele posturi, rămânând să schilodească minţile copiilor care n-au avut decât "vina" - ori ghinionul, mai exact - că s-au născut să facă şcoală pe vremea guvernărilor portocalii.

Ne văităm cu fariseism că nu mai are cine să ne plătească pensiile, dar nu facem nimic ca acest lucru să se schimbe. Am moştenit o situaţie înfiorătoare, mai ceva ca înainte de 1989, în care copiii aproape că au fost scoşi din atenţia statului român. Copiii noştri au fost trataţi nu ca viitorul României, cei de la care am luat această ţară cu împrumut, ci ca duşmanii naţiunii. Au fost batjocoriţi, umiliţi, schingiuiţi fizic şi psihic, desconsideraţi, neglijaţi, trataţi cu lipsă de respect. Li s-a otrăvit aerul şi solul, apa şi mâncarea, li s-a dărâmat viitorul dărâmând economia, justiţia, drepturile cetăţeneşti, constituţionale, lăsându-li-se doar dreptul de a emigra ca să poată supravieţui.

Iată, deci, că statul are şi alte obligaţii faţă de copii, nu doar datoria de a enumera ce e normal pentru ei într-o ţară normală. Iată, aşadar, câtă muncă ne aşteaptă în faţă, câte lucruri avem de recuperat şi de înfăptuit, ca înşişi copiii noştri să nu ajungă, într-o zi, să ne ceară socoteală ce-am făcut cu ţara lor, ce moştenire le lăsăm, ca naţiune, iar nouă să ne dogorească obrazul de ruşine...